O ANCHETĂ ISTORICĂ ÎN AJUNUL SĂRBĂTORII DE SFÂNTA MARIE

de Alexandru Diaconescu

Pelerinaj la Nicula (Foto: Eugen Olariu)

MINUNEA DE LA NICULA: În imediata apropiere a oraşului Gherla, satul Nicula este aşezat între dealurile care străjuiesc spre est valea Someşului Mic. Biserica din localitate avea hramul Sfântului Nicolae şi părea uitată de lume, până când la 15 februarie 1699 un grup de soldaţi austrieci, din garnizoana Gherla, au constatat că icona Fecioarei Maria cu Pruncul a început să plângă. Soldaţii austrieci, de religie catolică, veniseră să viziteze biserica din Nicula, care intrase recent sub jurisdicţia papalităţii. Plini de evlavie tinerii l-au informat de cele văzute pe preotul satului, Mihai Popa, un om respectabil în etate de 60 de ani. Curând vestea se răspândi şi pe 22 februarie, întreg satul a asistat la minunea icoanei care plânge.

După relatările martorilor icoana a continuat să plângă cu unele intermitenţe (lăcrimând mai mult din ochiul drept decât din cel stâng), chiar şi după ce, pe 12 martie 1699, contele Sigismund Korniş a dus icoana cu mare fast la palatul său din satul Benediuc (Szent Benedek), azi Mănăstirea. Pe 24 martie, la insistenţele sătenilor, icoana este readusă la Nicula şi pusă în biserica satului sub pază militară.

Întâmplarea a creat multă emoţie în epocă, mai ales că minunea s-a petrecut în toiul bătăliei date între protestanţi şi catolici pentru a-i câştiga de partea lor pe românii ardeleni. Luteranii şi apoi calvinii au încercat să-i atragă pe români la reformă prin traducerea textelor religioase în limba poporului, sau făcând presiuni asupra elitelor, cu sprijinul direct al principilor calvini ai Transilvaniei. Dar recenta ocupaţie austriacă a creat o alternativă, catolicismul, care de asemenea promitea folosirea limbii naţionale, în timp ce Imperiul Ţarist, sârbii (care parţial controlau biserica ortodoxă transilvăneană) şi prelaţii din Principatele Române, insistau pentru păstrarea slavonei. Unul din punctele esenţiale în conflictul dintre catolici şi protestanţi era cultul icoanelor, ultimii opunându-se venerării oricărei imagini sacre. În acest context se explică şi devoţiunea nobilui Kornis Szigmond, un catolic fervent, pentru icoana Maicii Domului de la Nicula. Fruntaşii români, preoţi şi protopopi tocmai optaseră pentru unirea cu biserica Romei, în termenii propuşi de iezuitul Ladislau Baranyi şi au intrat astfel sub jurisdicţia cardinalului Leopold Kollonics, episcopul de Estergom. Acesta i-a însărcinat pe doi călugări iezuiţi, Sigismund Vizkeleti, parohul Clujului şi pe acelaşi Ladislau Baranyi, parohul Albei Iulii, ca să ancheteze minunea.

În urma audierii a 28 de martori la Nicula şi la Benediuc, cei doi iezuiţi încheie un proces verbal la Cluj, datat în 28 martie 1699. Acest document de maximă importanţă ni s-a păstrat într-o copie autentificată la conventul de la Cluj Mănăştur. Sunt citaţi următorii martori:

  • patru notabili din Nicula (juratul Michail Popa, de 60 de ani, preot în biserica Sfântul Nicolae, fiul său Ioan Pop, de 16 ani şi Samoilă Pop, cantorul bisericii din Nicula, de 25 ani, precum şi Bartholomeu Oltian, judetele satului Nicula, de 55 ani).
  • baronul Sigismund Kornis, catolic, care a arătat printre altele că şi căpitanul Ioannis Vaner din garnizoana Gherla a cercetat personal icoana pentru a căuta vreo vrăjitorie sau scamatorie, dar nu a găsit nimic suspect.
  • Joannes David, dărabanţ în cetatea Gherla, de 50 ani,
  • trei nobili catolici (Daniel Stoica nobil catolic în varsta de 26 de ani, Francisc Olah, nobil catolic, 80 de ani, Bartholomeus Schaifride, nobil catolic, 21 de ani),
  • Joan Kiş, 33 ani, calvin (maghiar), devenit catolic în urma minunii
  • opt nobili români (Joan Tămaş, „persoană nobilă”, 45 ani, Dimitrie Moroşan, nobil român, 60 de ani, Ioan Cupşa, nobil român, 50 de ani, Gregorie Pop, nobil român, 35 ani, Ştefan Pop, nobil român, 40 ani, Lucas Poturat, nobil, 30 ani, nobilul Ioan Pop şi Mihail Cupşa, „persoană nobilă”, 76 ani),
  • 12 ţărani din Nicula şi împrejurimi (Nicolaus Galambas, 90 ani, Damian Deac, 20 ani, Petru Drăbanţ, 20 ani, al 22‑lea martor de 33 ani, Petru Paşca, 35 ani, Ioan Podea, 30 ani, împreuna cu doi vecini, Iacobus Fivadar, 35 ani, Alexandru Podea, 60 ani, Ioan Simon, 40 de ani, Grigorie Gamba, 25 ani).

În urma anchetei, stabilindu-se autenticitatea minunii, cardinalul Kollonics, primatul Ungariei şi care avea jurisdicţie asupra tuturor greco-catolicilor din imperiul austriac, nu i-a dat câştig de cauză nici grofului Korniş şi nici sătenilor din Nicula, încredinţând icoana spre păstrare iezuiţilor din Cluj.

În anul 1713, după ce au trecut anii tulburi ai răscoalei antihabsburgice a lui Gheorghe Rakoczi al II-lea şi stăpânirea austriacă asupra Transilvaniei a devenit de necontestat, contele Sigismund Korniş, văzând că nu poate recupera originalul icoanei tămăduitoare, după cum ne informează Istoria Vergurei Tămăduitoare din Cluj, „a facut o copie a icoanei miraculoase şi atingând‑o de aceasta a dus copia la palatul său, a împodobit‑o cu pietre preţioase şi aur şi a ţinut‑o în cinste spre consolarea şi folosul palatului său”.

În aceiaşi perioadă, 1712-1714, contele Korniş a construit o nouă biserică de lemn la Nicula, probabil cea aflată în incinta mănăstirii. Este posibil ca acum să fi donat bisericii o copie a icoanei, dar nu există nici o informaţie certă în acest sens. În orice caz, despre o icoană a Maicii Domnului la Nicula nu se ştie nimic până târziu. Se afirmă, că din cauza vitregiei vremurilor, icoana ar fi fost îngropată în pământ, încă din anul 1712, fiind dezgropată abia în 1782. De fapt mănăstirea Nicula era deja vestită, devenind un mare centru de pelerinaj al greco-catolicilor din Ardeal. Astfel, cu 15 ani mai devreme, în 1767 Papa Clement al XIII-lea a acordat „indulgenţă plenară” pelerinilor care călătoreau la Mănăstirea Nicula în sărbătorile mariane, de 15 august şi 8 septembrie.

Biserica de lemn construită de groful Korniş a ars accidental în anul 1973, fiind astăzi înlocuită cu o biserică tot de secol XVII, adusă din satul Năsal Fânaţe.

Icoana Mariei cu Pruncul fusese transferată în biserica de piatră a mănăstirii, care a fost edificată între anii 1875-1879 pe cheltuiala Episcopiei greco-catolice de Gherla. Icoana poate fi şi azi admirată şi venerată în acelaşi lăcaş de cult. În anul 1936 mănăstirea Nicula a fost încredinţată călugărilor bazilieni (ai Sf. Vasile) de către episcopul de Cluj-Gherla, viitorul cardinal Iuliu Hossu. Cu această ocazie icoana a fost încastrată în iconostasul din lemn de tei al bisericii mănăstirii.

Stareţul Leon Man la închisoarea din Gherla

Dar în octombrie 1948 biserica greco-catolică este scoasă în afara legii de către statul comunist, iar călugării bazilieni sunt închişi. Stareţul Leon Man moare după ce este aruncat în celebra „zarcă” a închisorii Gherla. Ortodocșii ocupă mănăstirea. Icoana este însă ascunsă de fostul îngrijitor al mănăstirii, care a zidit-o în propria casă. În 1964, pe patul de moarte omul mărturiseşte stareţului ortodox de la Nicula unde este icoana şi în câteva ore Securitatea ia icoana şi o duce la Cluj. La rugămintea episcopului ortodox de atunci, Teofil Herineanu, icoana nu a fost distrusă, ci a fost depusă în capela Institutului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca.

În 1991 icoana a fost restaurată la Muzeul de Artă din Cluj şi în anul următor este dusă cu multă pompă la Nicula, unde devine obiect de pelerinaj. Pentru Nicula începe o nouă eră. Revendicată de greco-catolici, ea a rămas în administrarea bisericii ortodoxe, care a făcut aici în ultima vreme investiţii masive. Se vorbeşte despre un centru ecumenic, care să găzduiască credincioşi creştini de diferite confesiuni.

Icoana făcătoare de minuni a devenit tot mai populară şi mii de pelerini vin astăzi să i se închine. Culmea este că în oficiosul Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, săptămânalul Renaşterea, din anul 1938 apărea articolul intitulat „Baza pelerinajului de la Nicula„, al cărui autor conchidea că: „cercetările istorice dovedesc că la Nicula e numai o pseudo-icoană”, iar originalul se află la Biserica Piariştilor din Cluj. Prin urmare nu ar fi lipsit de interes să investigăm istoricul celor două icoane.

Conform „Istoriei Vergurei Tămăduitoare de la Cluj”, apărută în 1735, icoana care a lăcrimat la Nicula în anul 1699, fusese pictată cu 25 de ani mai devreme de către preotul Luca din Iclod, un sat nu departe de Gherla. Unii au pus la îndoială informaţia conform căreia Luca ar fi fost preot. Trebuie precizat că pe atunci preoţii de la sate nu erau hirotonisiţi şi aveau o sumară pregătire religioasă. Funcţia se cumpăra anual şi era atribuită unor oameni mai răsăriţi, ca pictorii de icoane, zugravii de biserici, legătorii de carte, indivizi care aveau ceva noţiuni de religie. Nu ştim ce vârstă avea părintele Luca din Iclod şi dacă ar fi putut tot el să realizeze dublurile comandate de contele Korniş 30 de ani mai târziu. Cert este că icoana a fost cumpărată de un nobil român, Ioan Cupşa şi dăruită bisericii din satul Nicula. În momentul săvârşirii minunii, la 18 ani după pictare, în martie 1699 Ion Cupşa avea 50 de ani.

MĂRTURIA CONTELUI KORNIŞ: În legătură cu minunea mai există, pe lângă procesul verbal al celor doi iezuiţi şi Istoria Fecioarei Maria din Cluj, documente deja amintite, încă o sursă directă, produsă de contele Korniş, care a ajuns guvernator al Transilvaniei între 1720 şi 1731.

Turnul de poartă a castelului Kornis, cu locul unde se găsea relieful Sfintei Maria cu Pruncul

După cum arătam, conform relatărilor din epocă, la 12 martie 1699 icoana Maicii Domnului a fost luată din biserica satului Nicula de către contele Sigismund Korniş (care era de religie catolică), şi a fost transportată cu mare fast la castelul său din satul Benediuc (Szent Benedek), azi numit Mănăstirea. Aici icoana a continuat să lăcrimeze, dar – din cauza nemulţumirii sătenilor – după două săptămâni contele Korniş a fost nevoit să înapoieze icoana. Pe 22 martie ea a fost reaşezată în biserica satului Nicula şi ulterior a fost adusă la Cluj sub pază militară.

Castelul Korniş din Benediuc/Mănăstirea a fost unul din cele mai frumoase castele din Transilvania, până în anul 1948, când prin actul „naţionalizării” el a fost trecut în patrimoniul statului comunist, care l-a lăsat în paragină.  Astăzi el este o jalnică ruină (recomnd prezentarea scurtă a lui Radu Oltean: Castelul cu inorogi de la Mănăstirea). Printre altele aici a avut loc primul concert de clavecin din Transilvania. Partea centrală fusese construită în stil renascentist, iar contele Sigismund Korniş a extins mult clădirile, refăcând castelul în noul stil baroc, după distrugerile pricinuite de răscoala kuruţilor. Turnul de poartă, terminat în 1720 este printre puţinele structuri, care au supravieţuit (fiind parţial restaurat prin anii ’70) şi el este important pentru investigaţia noastră, căci poartă dovada prezenţei aici a icoanei Maicii Domnului. Deasupra porţii, pe frontispiciul podului suspendat, contele Korniş a ordonat dăltuirea următoarelor versuri în limba latina: „Mira Dei genitrix nostra stillavit in aula, / Filius ut sacris concilietur aquis, / Maternaque Deum, quid mirum, flexerit unda / Kornisia his lachrimis surgit in alta Domus.” Ceea ce înseamnă în traducere: Miraculoasa născătoare a lui Dumnezeu a lacrimat în casa noastră, / ca să‑şi îmbuneze Fiul cu apa sfântă. / Iar – fapt demn de toată mirarea – lichidul matern l‑a impresionat pe Dumnezeu / şi casa Kornis s‑a înălţat prin aceste lacrimi.

Inscripţia latină de peste poarta de intrare

În interior, pe acelaşi turn de la intrare contele Korniş a aşezat un mare relief de piatră cu reprezentarea Fecioarei cu Pruncul, azi la Muzeul Dej (o altă placă era zidită în faţada clădirii principale şi a fost furată în urmă cu vreo doi ani).

ROLUL IEZUIŢILOR. Cardinalul Kolonics după examinarea raportului iezuiţilor, Vizkeleti şi Barany, a confirmat existenţa minunii icoanei care a plâns, dar a decis ca ea să nu-i aparţină nici grofului Korniş, nici sătenilor din Nicula, ci a atribuit-o iezuiţilor din Cluj. Prin urmare, în acelaşi an de graţie 1699, înainte de Rusalii, părintele iezuit Ştefan Halászi, luând cu sine o gardă militară austriacă, a mers la Nicula şi – punând icoana într-o căruţă – a adus-o cu mare cinste la Cluj, după cum ne informează profesorul clujean de filosofie, iezuitul Andraş Patai (decedat 1756) în „Istoria Vergurei Tămăduitore din Cluj”, editată în 1735. De altfel surse contemporane, (Historia iezuită pentru anul 1701), afirmă că cu doi ani mai devreme icoana a fost adusă la Cluj, fiind adorată de toate confesiunile şi toate etniile „inclusiv bulgari”. În anii următori sunt raportate numeroase minuni legate de Sfânta Maria şi de icoana respectivă. Icoana în cauză este păstrată astăzi în biserica din str. Universităţii, nr. 5, care a fost construită de iezuiţi şi – în 1776, după desfiinţarea temporară a ordinului – biserica a fost atribuită de Maria Tereza ordinului Piarist.

Biserica, dedicată Sfintei Treimi, a fost construită între anii 1718-1725, dar încă din 1724 i-a fost sfinţit altarul. Aici, la 8 septembrie (de Sf. Maria Mică), icoana a fost aşezată într-o bogată montură, chiar în centrul altarului. Ceremonia a fost prezidată de Johanes Gyologi, iezuit care a predat mai mulţi ani la collegium-ul clujean şi care avea rang universitar. Prin urmare la 25 de ani de la  minunea din 1699 icoana era expusă în public. Mai mulţi donatori au contribuit la înrămarea icoanei. Printre ei şi Sigismund Korniş, care în 1729 a donat 500 de florini de aur pentru întreţinerea imaginii.

Icoana este astăzi ferecată într-o montură de argint. În decursul timpului a suferit unele deteriorări şi astăzi desenul este destul de greu de descifrat. Probabil că numai după îndepărtatea monturii de argint icoana ar putea fi supusă unei expertize ştiinţifice. În orice caz, faptul că a fost expusă încă din 1724, pe când cealaltă, de la Nicula, a fost expusă abia în 1782, cu 60 de ani mai târziu, înclină balanţa autenticităţii în favoarea acestei icoane. De altfel în 1735 apărea la Cluj “Istoria icoanei făcătoare de minuni a Fecioarei Maria”, care relatează întreaga poveste de cinci decenii a icoanei pictate de preotul Luca din Iclod.

Cele două icoane ale Maicii Domnului

CELE DOUĂ ICOANE: Icoana de la Mănăstirea Nicula a fost pictată pe lemn de brad. La un moment dat imaginea originară a fost acoperită în cea mai mare parte cu un nou strat de vopsea. După cum ne putem da seama din fotografiile mai vechi, a rămas neatins doar chipul Maicii Domnului. În anii 1990-1991 icoana a fost restaurată prin îndepăratarea stratului de pictură ulterior, iar culorile au fost împrospătate, astfel încât astăzi icoana nu mai are aspectul unui obiect vechi. Totuşi la o analiză atentă se pot observa crăpăturile de pe chipul Maicii Domnului, ceea ce atestă vechimea stratului de vopsea.

În schimb icoana de la Biserica Piariştilor din Cluj, pictată pe lemn de tei, are suprafaţa afectată de trecerea vremii, fiind puternic afumată şi chiar cu urme de arsură. Dar ceea ce îngreunează lectura imaginii este ferecătura de argint. Fecioara Maria şi pruncul Iisus au nişte coroane impozante, iar veşmintele le sunt acoperite de o adevărată reţea înflorată. Cu toate aceste neajunsuri se poate lesne constata că cele două icoane sunt departe de a fi identice.

Pe icoana de la Nicula apar în plus doi arhangheli, pictaţi în partea de sus, iar în dreapta capului Fecioarei Maria apare o inscripţie în limba greacă, METER THEOU, ceea ce se traduce prin Maica Domnului. Dar cel mai important aspect este de natură stilistică. Icoana de la Nicula este pictată în tradiţia bizantină, greacă, figurile umane fiind plate şi cu aspect decorativ. În schimb, la icoana, care a aparţinut iezuiţilor, capul Maicii Domnului este uşor înclinat şi privirea nu este aţintită drept în faţă. Chipurile au un aspect mai realist, specific şcolii ruseşti şi ucrainene de pictură. De altfel după unii autori preotul Luca din Iclod ar fi fost de origine ruteană, numele său real fiind Lucaci. Informaţia nu este însă confiramată de surse contemporane, dar nu se poate exclude faptul ca el să fi deprins arta zugrăvirii icoanelor prin Ucraina vecină.

În orice caz, indiferent care este piesa originală şi care este copia, poate comandată de contele Korniş, poate de altcineva, este clar că nu a existat intenţia de a se confecţiona o replică identică, care să poată trece drept original. Mai degrabă cel care a făcut comnda îşi dorea o replică a icoanei făcătoare de minuni, fără să aibă intenţia de a păcăli pe cineva.

În concluzie icoana de la Biserica Piariştilor a fost expusă în public începând cu anul 1724, la 25 de ani după minune, pe când încă mai trăiau mulţi dintre cei care asistaseră la miracol, în schimb icoana expusă astăzi la Nicula se pare că a fost dezgropată 60 de ani mai târziu, prin 1782, fiind de atunci şi ea accesibilă publicului.

Dar indiferent care din ele a lăcrimat la 1699, vindecări miraculoase şi alte minuni sunt semnalate în legătură cu ambele. Chiar mai mult, vindecări spectaculoase s-au produs şi în prezenţa unor simple copii ale icoanei, ceea ce arată încă o dată că nu icoana în sine este plină de har, ci credinţa sinceră şi puternică din sufletele noastre este cea capabilă să săvârşească adevărate miracole. Gândul bun şi pios, dragostea creştină, indiferent de rit şi confesiune sunt mai putenice decât micile certuri şi disputele iscate de meschine interese lumeşti.

De aceea nu putem încheia decât cu un apel la reconciliere şi pace, acum în prejma sărbătorii Maicii Domnului. Cel mai potrivt final al investigaţiei noastre sunt versurile lui Mihai Eminescu, care în poezia „Rugăciune”, a ales să se adreseze Fecioarei Maria, cu aceste cuvinte:

Crãiasã alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţã-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întãrire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adoratã
Asupra-ne coboarã,
O, Maicã prea curatã
Şi pururea fecioarã,
Marie!

Noi, cei din mila sfântului
Umbrã făcem pãmântului,
Rugãmu-ne—ndurãrilor,
Luceafãrului mãrilor;
Ascultã-a noastre plângeri,
Reginã peste îngeri,
Din neguri te aratã,
Luminã dulce clarã,
O, Maicã prea curatã
Şi pururea fecioarã,
Marie!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi necesare și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la O ANCHETĂ ISTORICĂ ÎN AJUNUL SĂRBĂTORII DE SFÂNTA MARIE

  1. vasilegogea zice:

    Emotionant, pretios si bine venit documentar.
    Toata gratitudinea d-lui Alexandru Diaconescu!
    Si, desigur, La Multi Ani tuturor acelora care, privilegiati prin nume, se bucura azi mai mult decit altii, de Ziua Sfintei Marii!

  2. Sare'n Ochi zice:

    La Multi Ani tuturor celor care poarta acest nume privilegiat!
    O SAPTAMANA SUNT PLECAT. PUTIN CONCEDIU NU-MI STRICA. IN CONSECINTA, ACTIVITATEA PE BLOG VA FI MULT DIMINUATA (daca am minte, va fi zero din partea mea 🙂 sa pot sa ma odihnesc).
    TUTUROR: o saptamana frumoasa!

  3. Pingback: Karol cel MARE « Tiberiuorasanu's Blog

  4. nelucraciun zice:

    Cateva ganduri, care doar ating subiectul articolului.
    Ma aflu in Thuringen, land populat preponderent de luterani. Aici ziua de 15 august a fost zi normala de lucru, spre deosebire de landurile predominant catoliceale Germaniei, unde a fost sarbatoare.
    Iata un alt zid, aflat in inimile oamenilor, care divizeaza tara zidului de la Berlin.
    Din pacate cultul sfintilor, al icoanelor si al moastelor, care este strain bisericii originare, a cuprins, de multe secole, obositor si neconvingator, cele doua biserici mostenitoare directe ale biserici lui Isus, cea ortodoxa si cea catolica. Biblia vorbeste clar despre a doua venire a lui Isus, cand vor invia mortii. Eu prin morti inteleg toti mortii, inclusiv sfintii, care sunt si ei, pur si simplu, morti si atunci cultul sfintilor, in formele promovate de cele doua biserici amintite, devine fals, inutil…
    Ca o paranteza, musulmanii socotesc, in randul celor patru femei curate (atentie, curate, nu sfinte!) din istorie, si pe Maria, mama lui Isus.

  5. Acidutzu zice:

    Ar fi interesanta aceaste discutii:
    1. Aspectul religios – calvinistii, ortodocsii si catolicii in lipta pentru a atrage de partea lor in jur de 3-4 milioane de ramani (enoriasi) cu toate beneficiile materiale ce decurg din aceasta convertire.
    2. Aspectul politic al problemei in contextul istoric – in sensul ca mi se pare extrem de interesant cum personajele acestei istorii se muta (avanseaza, sunt rasplatite) pe scena transilvaneana, ulterior miracolului si convertirii romanilor ardeleni. Unul ajunge guvernator samd.
    3. In ceea ce priveste Icoana de la Nicula,
    – ce anume detin in custodie ortodocsii de la Nicula: iicoana originala, sau copia ulterioara?
    – este cumva detinut originalul de catre piaristii din Cluj-Napoca?
    4. Despre puterea credintei – cate minuni au fost atestate (consemnate) dupa 1699

  6. maxxy zice:

    Foarte fain articolul. O singura corectzie minora: rascoala antihabsburgica pomenita in text – Razboiul curutzilor 1703-1711 – a fost condusa de Francisc Rakoczi al II-lea (1676-1735), nu de Gheorghe Rakoczi al II-lea (1621-1660) 😉

  7. offf topic

    sareinochi, te rog sa ma scoti de la feed-rile de primire. Pentru ca eu ori sint prea prost, ori n-am reusit sa gasec botn-ul acela miraculos(cel mai probail din cauza vodkai!)

    S-auzim numai de bine, Multam.

    • Sare'n Ochi zice:

      feed-urile de primire cred ca au fost activate dinspre primitor, eu nu am posibilitatea de a alimenta cu materiale nedorite pe cel caee nu doreste sa le primeasca. am sa ma interesez cum se face operatiunea despre care vorbesti si daca aflu cum, informez.
      s-auzim numai de bine.

  8. bazel09 zice:

    Documentar interesant, iar apelul autorului la final este mai actual ca niciodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s