Dialog pe românește: nici o implicare, doar trecerea timpului (just business)

Este de domeniul evidenței (dacă mai aveți curajul și deschideți tembelizorul pe la emisiuni de profil) că moderatorilor de talk-show-uri le place să se audă vorbind – rostogolind, bolovănos și scrâșnit, cuvinte peste interlocutor, cu voluptatea și frenezia valahilor la Posada, până-l fac chisăliță pe datul dracului de invadator al timpilor de antenă dedicat dezbaterilor. Ce, nu a auzit de independența editorială?

Cititorii de promptere apreciază “dialogul”. Mai ales când acesta se dezvoltă, ca într-un joc de ping-pong (sau “măgar la mijloc”) dintre „moderator” și invitații de serviciu – cu subiect și predicat -, peste capul celui invitat (ha-ha-ha!) doar pentru a fi înfierat și rostogolit în sos de limbă (scuipat, pe scurt). Există, atât “moderatori”, cât și invitați de serviciu – vedete care garantează, prin simpla lor participare, succesul de imagine, nu de idee, al oricărei astfel de “discuţii”. Între succesul de audienţă şi succesul în argumentare nici o televiziune nu poate ezita – și nici un mogul nu-și poate permite să-l lase pe invitat (ha-ha-ha!) să emită vreo idee inteligentă la el pe post – pe banii lui. Banditul portocaliu trebuie să fie inept și plat (și asta nu numai datorită faptului că departamentul de imagine al PDL s-a străduit parcă să trimită numai nulități în astfel de emisiuni, de-a lungul anilor).

Normal, pe banii și interesele patronului televiziunii, este cam peste mână să faci succes cu o dezbatere care să nu culmineze repede într-o autentică sfadă ca la uşa cortului, în care argumentul decisiv e hărmălaia. Iar dacă, la repezeală, se mai scapă şi câte-o înjurătură, culoarea locală devine cu atât mai incitantă şi mai captivantă.

Bun, hai să arătăm că nimic nu este nou sub soare, că înfocarea în dezbateri e străveche la români. Paşoptiştii, de exemplu, se aprindeau atât de tare la „talk-show”-urile lor, încât cel însărcinat cu procesul-verbal (“aparatul de filmat” al vremii, cum s-ar zice) mai apuca să noteze doar că “seanţele din zi în zi deveneau mai tempestuoase”. De multe ori “zapa” (să zic așa) peste “seanță” (ședință) că nu mai pricepea nimic din respectivele “dezbateri”, notând că “seanţele începând a fi tulburate, dialogurile nu s-au putut însemna fiind vorbele repezi şi înfocate”. Iată că am descoperit de ce toţi “taclagiii” noştri au un aer războinic. de revoluţionar.

Gargara este gargară – ar trebui s-o ştim cu toţii și să nu ne așteptăm la vreo altă miză decât cea a tentativei de prostire a maselor: dialogul de imagine e spectacol strict. Se mizează pe faptul că nimeni nu stă să-şi ia notiţe după televizor. Dialogul de televizor e o formă. Iar noi, românii (o știm de la Maiorescu) cu formele avem o veche poveste: sunt mereu goale, fără fond. Dialogul, pe româneşte, nu e implicare, e doar trecere de vreme. De aceea se transformă rapid în monolog. Fiecare cu propozițiile lui (nici nu mai contează succesiunea zicerii).

Referință (pentru a vedea diferența: cum se vede dialogul prin alte părți):

  • Raymond Carpentier (“Oamenii în faţa eşecului”, 1968): “Dialogul, dacă e cu adevărat o deschidere spre celălalt, dacă e hrănit de această bună voinţă (care nu e doar o simplă aşteptare moale, ci voinţă de a primi, de a asculta, de a ieşi din noi înşine pentru a admite universul celuilalt), nu se poate avânta până la consecinţele sale ultime fără jertfirea unuia dintre parteneri, fără, adică, a se nega pe sine ca dialog. A dialoga cu adevărat înseamnă, de fapt, a-ţi pune în cauză propria fiinţă prin intermediul informaţiei care vine de la celălalt. Înseamnă a primi riscul de a ne lăsa remodelaţi după imaginea celuilalt, acceptând astfel să fie distrus chiar ceea ce constituie fiinţa noastră. Există o dublă exigenţă a dialogului. În primul rând, acceptarea universului celuilalt prin sacrificiul propriului tău univers. Am înţeles oare îndestul acest lucru? Câte persoane nu invocă dialogul, limitându-şi însă aşteptările la a vedea că ceilalţi le acceptă punctul de vedere! Evident, nu acesta e adevăratul dialog. Dacă e împlinită în adevărul ei, exigenţa imperioasă a dialogului e o exigenţă de sfinţenie. Dialogul înseamnă atunci proprie punere în cauză, renunţarea la tine însuţi pentru a te deschide unei noi căi propuse de celălalt. Pe de altă parte însă, disimetria renunţării ar fi o negare a dialogului. E nevoie, aşadar, de o dublă renunţare pentru ca un astfel de dialog să devină într-adevăr autentic şi să răspundă celor mai înalte speranţe. În acest caz, dialogul n-ar mai fi doar un schimb între două conştiinţe, comunicarea dintre două universuri mentale, ci construcţia unei lumi noi prin jertfirea celor doi parteneri, gata – în reciprocitate – să se deschidă creaţiei.”
Acest articol a fost publicat în Derapaje prin presă și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Dialog pe românește: nici o implicare, doar trecerea timpului (just business)

  1. noradamian zice:

    Seara bună 🙂 Frumoase consideraţiile despre dialog ale lui Raymond Carpentier. Mare lipsă avem pe aici de o astfel de cultură a dialogului.
    Câte despre tocşoul românesc nu-i decât o „mare trăncăneală” cum ar zice Caragiale. Din ce în ce mai trăncăneală… 😉

  2. Sare'n Ochis zice:

    seara buna, Nora.
    adevar graiesti – de la taica Caragiale m-am inspirat. dialogul de tocsou: un mut ii spune unui surd ce a vazut un orb.

  3. Vericu zice:

    Da ştii ce e interesant că aşa zişi moderatotri(toare) nici nu se obosesc să se documenteze despre subiectul abordat. mrgreen:

    • Sare'n Ochis zice:

      documentarea se face la fața locului și vine prin sms de la patron: «S-a terminat cu glumele de genul independenţă editorială, să îmi pot face eu şmenurile»(….) «Eu asta încerc să-ţi spun. Că dacă fixăm ca strategie că de mâine susţinem actele guvernului, de mâine trustul ăsta de presă, inclusiv Academia Caţavencu (sau Jurnalul Național – de ce nu?), susţine actul de guvernare…singura condiţie aici este decizia lui Vântu (sau Voiculescu), asta încerc să-ţi explic, Doruleţ (sau Crețuleț, sau Grecuța)… Deci, construieşte organizaţia în acest sens, bătrâne ! Nu mai există de-acuma, când discutăm, domnule, Vasile Ionescu este atacat la noi. Păi din momentul ăla, Vasile Ionescu s-a terminat cu el ! El nu mai există în paginile Academiei Caţavencu (sau Jurnalul Național)… Tocmai de aceea, ce-ţi spun, dragul meu prieten, ea (Academia Caţavencu, Jurnalul Național, Realitatea, Antenele, Vax Publica) trebuie să răspundă intereselor patronatului. Punct ! … Ea trebuie să răspundă intereselor lui Sorin Ovidiu Vântu (sau Dan Voiculescu). Punct !»

  4. filadel zice:

    Bun de tot!
    În plus ai lui Caragiale se certau măcar de pe poziții egale, aka fără moderator, pe cînd aici situația e un pic diferită. Poza de sus este foarte explicativă. 😀 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.