Este de domeniul evidenței (dacă mai aveți curajul și deschideți tembelizorul pe la emisiuni de profil) că moderatorilor de talk-show-uri le place să se audă vorbind – rostogolind, bolovănos și scrâșnit, cuvinte peste interlocutor, cu voluptatea și frenezia valahilor la Posada, până-l fac chisăliță pe datul dracului de invadator al timpilor de antenă dedicat dezbaterilor. Ce, nu a auzit de independența editorială?

Cititorii de promptere apreciază “dialogul”. Mai ales când acesta se dezvoltă, ca într-un joc de ping-pong (sau “măgar la mijloc”) dintre „moderator” și invitații de serviciu – cu subiect și predicat -, peste capul celui invitat (ha-ha-ha!) doar pentru a fi înfierat și rostogolit în sos de limbă (scuipat, pe scurt). Există, atât “moderatori”, cât și invitați de serviciu – vedete care garantează, prin simpla lor participare, succesul de imagine, nu de idee, al oricărei astfel de “discuţii”. Între succesul de audienţă şi succesul în argumentare nici o televiziune nu poate ezita – și nici un mogul nu-și poate permite să-l lase pe invitat (ha-ha-ha!) să emită vreo idee inteligentă la el pe post – pe banii lui. Banditul portocaliu trebuie să fie inept și plat (și asta nu numai datorită faptului că departamentul de imagine al PDL s-a străduit parcă să trimită numai nulități în astfel de emisiuni, de-a lungul anilor).

Normal, pe banii și interesele patronului televiziunii, este cam peste mână să faci succes cu o dezbatere care să nu culmineze repede într-o autentică sfadă ca la uşa cortului, în care argumentul decisiv e hărmălaia. Iar dacă, la repezeală, se mai scapă şi câte-o înjurătură, culoarea locală devine cu atât mai incitantă şi mai captivantă.

Bun, hai să arătăm că nimic nu este nou sub soare, că înfocarea în dezbateri e străveche la români. Paşoptiştii, de exemplu, se aprindeau atât de tare la „talk-show”-urile lor, încât cel însărcinat cu procesul-verbal (“aparatul de filmat” al vremii, cum s-ar zice) mai apuca să noteze doar că “seanţele din zi în zi deveneau mai tempestuoase”. De multe ori “zapa” (să zic așa) peste “seanță” (ședință) că nu mai pricepea nimic din respectivele “dezbateri”, notând că “seanţele începând a fi tulburate, dialogurile nu s-au putut însemna fiind vorbele repezi şi înfocate”. Iată că am descoperit de ce toţi “taclagiii” noştri au un aer războinic. de revoluţionar.

Gargara este gargară – ar trebui s-o ştim cu toţii și să nu ne așteptăm la vreo altă miză decât cea a tentativei de prostire a maselor: dialogul de imagine e spectacol strict. Se mizează pe faptul că nimeni nu stă să-şi ia notiţe după televizor. Dialogul de televizor e o formă. Iar noi, românii (o știm de la Maiorescu) cu formele avem o veche poveste: sunt mereu goale, fără fond. Dialogul, pe româneşte, nu e implicare, e doar trecere de vreme. De aceea se transformă rapid în monolog. Fiecare cu propozițiile lui (nici nu mai contează succesiunea zicerii).

Referință (pentru a vedea diferența: cum se vede dialogul prin alte părți):

• Raymond Carpentier (“Oamenii în faţa eşecului”, 1968): “Dialogul, dacă e cu adevărat o deschidere spre celălalt, dacă e hrănit de această bună voinţă (care nu e doar o simplă aşteptare moale, ci voinţă de a primi, de a asculta, de a ieşi din noi înşine pentru a admite universul celuilalt), nu se poate avânta până la consecinţele sale ultime fără jertfirea unuia dintre parteneri, fără, adică, a se nega pe sine ca dialog. A dialoga cu adevărat înseamnă, de fapt, a-ţi pune în cauză propria fiinţă prin intermediul informaţiei care vine de la celălalt. Înseamnă a primi riscul de a ne lăsa remodelaţi după imaginea celuilalt, acceptând astfel să fie distrus chiar ceea ce constituie fiinţa noastră. Există o dublă exigenţă a dialogului. În primul rând, acceptarea universului celuilalt prin sacrificiul propriului tău univers. Am înţeles oare îndestul acest lucru? Câte persoane nu invocă dialogul, limitându-şi însă aşteptările la a vedea că ceilalţi le acceptă punctul de vedere! Evident, nu acesta e adevăratul dialog. Dacă e împlinită în adevărul ei, exigenţa imperioasă a dialogului e o exigenţă de sfinţenie. Dialogul înseamnă atunci proprie punere în cauză, renunţarea la tine însuţi pentru a te deschide unei noi căi propuse de celălalt. Pe de altă parte însă, disimetria renunţării ar fi o negare a dialogului. E nevoie, aşadar, de o dublă renunţare pentru ca un astfel de dialog să devină într-adevăr autentic şi să răspundă celor mai înalte speranţe. În acest caz, dialogul n-ar mai fi doar un schimb între două conştiinţe, comunicarea dintre două universuri mentale, ci construcţia unei lumi noi prin jertfirea celor doi parteneri, gata – în reciprocitate – să se deschidă creaţiei.”