Dictatura tâmpiţilor

de Ion Mureşan

„Poporul e suveran, gusturile sale nu pot fi obiect de discuţie. Trebuie să fii nebun să nu-i dai ce cere, căci cere pe banii lui, cumpără adică. Marfa asta o vrea, marfa asta i-o livrăm!”. Cam aceasta e argumentaţia care se scoate din diverse mâneci de cum vine vorba de manele şi surorile lor (politicile de Dâmbovița, de exemplu). Nici în apărarea unităţii naţionale nu s-au investit mai multe patimi ca în apărarea muzicii acestea păduchioase, cu ritmuri turco-ţigăneşti şi versuri demne de a figura în antologiile unor asociaţii de tinere condeie oligofrene conduse de Ovidiu Comornic (despre care patrioţii locali spun că l-ar chema Gherghiţ şi că s-ar trage dintr-un clan de artişti din Dej) ori Marcel Pavel.

Fiind nuntaş la o nuntă în Bistriţa, am avut senzaţia că, prin intermediul muzicii de cabină de TIR, Bistriţa s-a înfrăţit cu Ferentarii. Formaţia care a asigurat serviciile muzicale pentru ocazia festivă se numeşte „Milenium”. Genul de trupă de sâmbătă şi duminică, înjghebată după cum ajută Cel de Sus în mai toate orăşelele româneşti. În cazul nostru, cântăreţul vocal era chiar dăruit cu voce, iar violonistul, mai mult decât onorabil. Când însă făceau pauze (lungi şi dese, se înţelege) şi nunta rămânea la discreţia diodelor şi tranzistorilor din calculator, era jale. Înainte de miezul nopţii, babele îşi făceau cruce şi scuipau în colţurile năframelor, căci s-au trezit dansând alături de nepoţicile din clasele primare pe ritmuri cu totul şi cu totul exotice şi pe nişte versuri mai mult decât metafizice de genul „Toate fetele o vor pe la spate, toată noaptea ar face sex numai pe la spate, mîndruţă cu strungăreaţă, ce te ţii aşa măreaţă, de vrei să faci sex prin faţă” etc. Nu am pretenţia că aş fi reţinut versurile cu sfinţenie. Nici nu mă pot lăuda că aş fi nespus de pudic, dar cam aşa ceva se revărsa pe nenumăraţi decibeli din difuzoare. Pe astfel de melodii cu totul idioate (ţară a contrastelor!) un chelner de o eleganţă şi o ţinută care s-ar fi potrivit în orice restaurant parizian de lux, student în teologie la Cluj, uimea ţărăncile din jurul Bistriţei prin atenţia nediscriminatorie şi prin politeţe. Amestecul de grotesc şi eleganţă era halucinatoriu, ca într-un film de Kusturitza. Parisul şi mahalaua bucureştenă se întâlniseră într-un orăşel din Transilvania.

Nuntaşii jucau (ca în fenomenele „poltergeist”, când obiectele sunt mişcate de duhuri suspecte) pe ce li se dădea de la „Milenium”, se străduiau să-şi adapteze mişcările după muzică. În fond, eram aproape de locul unde Bram Stokher plasase castelul lui Dracula!

Am avut atunci un fel de mică revelaţie. M-am gândit că în toată România, la aceea oră, se mai desfăşoară vreo 500 de nunţi. Şi că 500 de DJ de aceeaşi calitate ca şi cel de la „Milenium” îşi impun gustul lor muzical retardat. Că 500 de oameni care nu au alte gânduri decât cum să umple cu ritmuri cât de cât agreabile şase ore de chef popular, şi fără să facă filozofie în jurul bănuţilor uşor obţinuţi, stabilesc ce-i place poporului şi ce nu-i place. Îşi impun, de fapt, propriile gusturi, educate cât a dat Domnul înainte ca ei să-şi fi cumpărat staţiile de amplificare. Nu Academia, nu Uniunea Compozitorilor, nu Departamentele de Cultură şi Culte ale Ministerului Culturii, nu scriitorii, muzicologii ori politicienii stabilesc ce-i place poporului, ci o obscură academie formată din vreo 500 de şefi de formaţii locale, care nici măcar nu ştiu descifra o partitură şi care şi-au cumpărat de la o tarabă din târgul de vite nişte casete, impun la nunţi, botezuri, aniversări gustul lor, al nevestelor, soacrelor, menajerelor şi nurorilor lor (gospodine cu totul onorabile, nu mă îndoiesc) ca direcţie estetică în muzică.

S-ar putea replica, uşor, că fenomenul poate fi stârpit de către cei care îi angajează: să nu mai facă asta. Dar, comanditarul nu prea are de unde alege şi, în plus, criteriul de alegere e că şi alţii i-au angajat. Dacă fenomenul e în retragere la oraşe, unde lumea s-a cam lămurit, oamenii de la ţară sunt adesea dezarmaţi, căci se ghidează după „gustul domnilor”. Şi astfel molima se întinde. Această puternică şi periculoasă academie a celor 500 de terorişti muzicali nu este verificată, totuşi, de nimeni. Și nu-i cere nimeni aviz epidemiologic.

Acest articol a fost publicat în Viața bate câmpii și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Dictatura tâmpiţilor

  1. mi se pare normal ca la nuntă să se pună obscenități dintr-alea.
    să știe și mirele cum se procedează, să nu-și rateze noaptea nunții.

  2. vasilegogea zice:

    aste e timpitura, nu dictatura!

  3. bazel09 zice:

    După cum te-ai convins pe propria piele nimeni nu le cere nici o socoteală. Am astfel de discuţii cu colegii mei şi-mi reproşează că sunt prea rigid şi că nu văd şi partea cealaltă a lucrurilor…că au existat dintotdeauna…bla..bla . şi că fac parte din viaţa noastră romănească.
    Ce pot să fac? …să tac şi să le accept apucăturile. Lor li se pare haios acest gen…

  4. Alina RAUS zice:

    ei, si voi. sunteti prea stresati. 🙂 asta-i viata. cu bune si rele. cu tampiti si destepti. nu aveti de unde sa stiti cati oameni nu asculta individual sau in grupuri mai restranse si alte forme de muzica (pe care poate ati aprecia-o si voi 🙂 ).
    obs. de ratat iși ratează oricum casnicia daca nu joaca după cum canta nevasta (indiferent de genul muzical adoptat) :).

    • Dan Ielciu zice:

      Da, casnicia nu este pentru intelectuali…
      Cu un ochi invinetit, de la cum a alunecat la bucatarie si s-au lovit, in mod repetat, de coltul mesei, toate nevestele tin aproape de barbatii care le indeamna: „cu tupeu nevasta / suie-te pe masa / hai-di-hai-di-hai”! Samd.

      • Acidutzu zice:

        Eu m-am oprit la celebrele versuri: ai acasa, pe perete, / o carpeta din poveste / e Rapirea din Serai / care numai tu o ai. 🙂 Ce sa zic? Lumea sa nu fie stresata, dar nici sa nu streseze pe altii. Eu regret lipsa unei arme in momentul in care ma duc la padure si dau pe-acolo de grupuri compacte care-si tin masinile in vale cu usile larg deschise si maneau ragind la maximum. Iar ei, ca sa se auda-ntre ei, se muta sus pe deal.

      • Alina RAUS zice:

        Asa să fie? Nu cumva diferenta intre intelectuali si ceilalti este ca primii stiu sa mascheze mai bine alunecarile pe podeaua uda? Calitatea umana nu tine neaparat de gusturi si de educatie. S-ar putea ca cel care se scobeste in nas să te ajute in momentul in care ai fost refuzat intr-un limbaj elegant de intelectual.

        • Sare'n Ochi zice:

          calitatea umana tine numai de educatie, modul in care ti s-a administrat. cu exceptia retardatilor (y compris multi intelectuali), majoritatea celor care-si aluneca consoartele pe podeaua uda au vazut acasa ca asa se poate, asa este mersul firesc al lucrurilor – asa au fost educati ca se armonizeaza familia. iar mare parte din vina o au si victimele, invatate de catre alte victime ca „lasa, maica, macar aduce de mancare si are grija de copii”, „la noi in familie n-a divortat nimeni, e o rusine, ce are sa zica lumea”, „o fi fost si el suparat” samd.
          restul discutiilor tin de respect si de intelegere.

        • Acidutzu zice:

          Si eu zic ca gusturile se deprind, educatia se impune/invata. Fara o educatie solida, gusturile vor fi dubioase. Dar nu pun la categoria manele ce canta Bregovich sau 7 Prajini.

          • Alina RAUS zice:

            asa este. gusturile, obiceiurile, comportamenutul, calitatea umana sunt modelate prin educatie. acesta este rolul si ratiunea educatiei. dar poate ca nu toata lumea are norocul sa aiba un parinte meloman, cinefil sau cu gusturi alese. poate nu toţi au norocul de o conjunctura care să le permita sa atinga acel nivel de intelegere si educatie pentru a fi capabil de a aprecia anumite forme de arta. şi nu toţi au aceiaşi capacitate şi determinare de autoeducare. Totusi, nu cred ca, acest lucru le anuleaza neaparat alte calitati umane: bunatate, bunavointa, solidaritate etc.
            si nu este neaparată nevoie de o arma pentru grupurile compacte de manelisti amatori de padure. ci de inteligenta. puterea lor consta in forta grupului si nu a individului. nu cred ca a vazut cineva un singur individ (chiar de talie extra-large) singur în padure cu muzica la maxim. din punctul meu de vedere, violenta verbala sau fizica este un semn al neputintei.

            • Sare'n Ochi zice:

              de acord cu tine. in plus, instinctul de grup (de haita) transforma in „manelisti” chiar si o gasca de intelectuali bine alcoolizata. cand vorbim de scoaterea maimutei din om, asta se intampla destul de rapid si, din pacate, des.
              asta nu inseamna ca nu trebuie sa avem atitudine, sa nu fim deranjati si sa ne predam 🙂

  5. apellamemorie zice:

    Ce pretentii… De parlamentari…

    Vorba celebrului Costi Ionita: „Nu la toata lumea ii place sa asculte numai muzica de Schopenhauer!”

  6. Greva_fiscala zice:

    Foarte frumos! Adevarat! Spre „norocul” nostru, Muri a gresit un pic! Avem, doar 469 de DJ-ii! Din pacate, fiiecare, are pe langa „clape” , „viniluri” si „corzi” o gramada prea mare de „discipoli” („aj-ii”, tj-ii, bj-ii, a nu se citi blow job-ii, desi se accepta, etc) adica armata MAAARE de purtatori de necuvant, secretari de secretare, soferi si ultrasoferi, „oame” de servici, samd, care, intr-adevar, depasesc cu mult „rezonabila” cifra, 500! Deh, suntem mai „tari” ca Sparta! Sper sa se ajunga la Sparta! 300 de M.anJ,itzi, sunt mult prea multi, dar totusi ceva mai putini decat lipitorile anterioare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.