de Al. Cistelecan (dedicat colegului virtual theophylepoliteia)

S-a ridicat problema elitelor şi, obligatoriu, a prostului lor tratament în ţărişoară. O spun deschis că tema ca atare mă îmbia şi pe mine de multă vreme. Dar cum să te apropii de un subiect atît de ingrat? Dacă scrii despre elite şi despre cauza lor, nu pot fi decît două motive: ori te dai din elită ori, dacă eşti mai modest (de fapt, mai făţarnic), vrei să fii primit în această castă selectă. Asta nu dă bine, nici într-un caz, nici în celălalt. În primul rînd pentru că elitele e nesuferite. Au aşa un aer de aroganţă, de înfumurare, de “cine mi-s io”. De cum vezi pe cineva din elită, nu poate pentru ca să nu-ţi sară iute muştarul. Pentru că-şi semnalizează de departe “excepţionalitatea”. Nu toţi din elită sînt, fireşte, nişte fuduli. Nu toţi umblă cu nasul pe sus. Unii sînt, temperamental, structural, nişte timizi, nişte sfioşi. Dar chiar timiditatea lor faţă cu tupeul popular e un semn de identificare. Cînd vezi cîte-un asemenea ins timorat, pe loc îţi dai seama că un astfel de handicapat nu poate fi din altă parte decît din elită. Şi că din cauză că-i pute în jur e el atît de sfios. Îl inhibă grosolănia, nonşalanţa mitocană, jegul – de la gunoiul municipal la sublimarea lui în conştiinţe. Fragilitatea asta nu poate fi decît reacţia rafinamentului. Or, se ştie, rafinaţii, toţi de-a valma, ţin de elitism. Sînt elitişti şi mai perverşi. Aceştia disturbă poporul chiar în mediile sale cele mai specifice şi mai dragi. Le place să facă băi de popor. Stau la bere ori la cafea pe terase populare. Uneori chiar şi la mahala, pentru că perversiunea cere senzaţii tot mai tari. Nu poate omul cinstit şi necăjit să-şi bea halba fără să audă, la masa vecină, discuţii despre literatură, filosofie, politică. Primele două teme sînt iritabile de la sine: oricărui om onest, cînd aude de ceva legat de cultură, îi vine reflex să pună mîna pe par. Dar cea de la urmă, politica, e de-a dreptul inflamabilă. Pentru că elitiştii ne critică. Pe noi implicit, dar pe-ai noştri – fie că-s la guvern, fie că-s la opoziţie – deschis. Ei vor altceva. Şi tocmai asta face ca elitele să fie extrem enervante: vor tot timpul altceva.

Pe urmă, elitele sînt veşnic revendicative. Tot timpul se plîng că societatea nu le apreciază. Că nu le acordă locul şi rolul cuvenit. Că nu-s plătiţi la valoare. Dar cine-i plătit la valoare? Eu risc să pariez drepturile de autor de pe acest text că nu se va găsi un român care să recunoască, fie şi faţă de sine, că-i plătit peste ce merită. Nici chiar directorii care falimentează din vocaţie intreprinderile pe care le conduc şi care se recompensează pentru asta cu zeci de milioane n-au conştiinţa că primesc peste valoarea lor. În general valoarea românului e inestimabilă. Dar de ce ţara le-ar da elitelor mai multă atenţie, mai mulţi bani? Ca să ne spună nouă cum să facem, cum să dregem?! Pentru că elitele vor ca totul să fie făcut după capul lor. Au pretenţia că se pricep. Cînd cineva are pretenţia că se pricepe la ceva, automat funcţionează, de la sine, prezumţia că alţii nu s-ar pricepe. Sau nu chiar atît de bine. Ei, aşa ceva chiar că nu-i de suferit. Sînt, desigur, lucruri mărunte la care nu ne pricepem şi nu-i nici o ruşine s-o recunoaştem. Nu toţi ne pricepem la reparat instalaţia de canalizare. Dar la lucrurile mari, de interes general, priceperea e egală. Aici nu încape că unii-s mai grozavi ca alţii. Aşa că, de ce să ne folosim de elite? Şi-n plus, un specialist pus în subordinea unui prost e combinaţia cea mai funestă. Cealaltă combinaţie, cu prostul pus în subordinea specialistului, e imposibilă: pentru că l-ar da afară. Riscurile în utilizarea elitelor, precum se vede, sînt prea mari.