România se împarte în două: una tembelă şi alta relativ educată. Prima parte, extrem de corpolentă la scara unei naţiuni, crede în deochiuri şi destin, iar cea de-a doua, minusculă şi puţin reprezentativă, pare că e idealistă – dar nu prea e (nu prea mai e). Oricum, nici una nici alta nu poate schimba anamneza stării naţiunii. Din două drumuri paralele nu iese niciodată o autostradă (decât în acte și-n conturile celor care fac scamatoria). Majoritatea nu are idealuri, ci doar nevoi. Merge la vrăjitoare pentru a i se citi (sau făuri) destinul. Joacă la loterii fantastice pentru că se vrea bogată peste noapte. Poftele sunt mai mari decât dorințele, chiar le înlocuiesc – cu toate acestea, oamenii aceştia nu sunt stupizi, ei stăpânesc şmecheria învârtelii (hiclenia). Au isteţime și știu ce vor, când exploatează bunele noastre sentimente, sau se vând ca masă de manevră (simt politicianul din om). Ei scot copiii goi în stradă, şi se consideră caz social. Fiind nevoiaşi, trebuie ajutaţi – că doar are cine: mama lor de bogătani, că nu le mai ajunge – de parc-ar duce cu ei în mormânt!. România trebuie să-i înţeleagă: când fură, fură de foame. La noi, mizeria nu e discretă, ci proclamată și îndelung mediatizată și prost folosită politic. Mizeria și politicul își dau mâna pe spinarea celor care mai muncesc: eu îți dau bani, tu îmi dai votul, avem oaia pe care s-o tundem. Dinspre ei democrația se vede, vorba lui Thomas Jefferson: ca doi lupi și-o oaie care votează ce anume să mănânce la cină. Nu-i de mirare că, privit dinspre civilizaţie, poporul român arată ca o invazie de mâini întinse (invazie ce, din păcate, am exportat-o). Asta este moştenirea grea, din vremea când neamurile de slugi au ajuns să conducă guverne – care i-au „nenorocit” pe toți desculţii, obligându-i să stea în case furate și să ia ore de aritmetică pentru a şti cum să înmulţească şpaga. De-un leu dat unei bătrâne pe stradă, de-o lacrimă vărsată la finalul unui film, lumea se consideră egală cu sfinţii.

Însă, majoritatea nu e una tăcută şi umilă. Când vine vorba de agoniseală, devine perfidă și degrabă leșinată în stradă (auto-aruncată în cap de la balconul Parlamentului, cu benzina în izmene la poarta Cotrocenilor, sau azvârlind cu cascheta și invectivele după vreun președinte). Nimeni nu poate opri „săracul” să-şi strige sărăcia în stradă. Căci doar sărăcia este clamată, mai puțin onestitatea. Căci, prea plinul din coşurile târâte, ca niște trofee, spre casă la fiecare sărbătoare, ori ambuteiajele de pe șoselele Patriei de câte ori “boborul” (mai ales cel bugetar) se mută din orașe la pădure să sacrifice tone de fleici și mititei pe altarul sfârșiturilor de săptămână prelungite, ne arată că sunt mulți români ce îşi permit ceea ce mulți numai visează: un coş achiziţionat de sărbători din hipermarket din banii a trei lefuri, vacanțe prelungite, întrerupte de scurte pauze de simulat munca. De unde atâta huzureală? Care-i Paradisul din care va trebui să fim alungați?

În acelaşi timp, partea opusă, cea care se consideră idealistă (dar nu prea mai e), nu vede realitatea. Nu gustă de pe tembelizoare „reality show-ul” vieții de zi cu zi, nu se mobilizează să combată, în mod concret, angrourile de dorinţe ale majorităţii (se lasă în voia scârbei și-a izolării). Nu mai coboară în stradă să simtă damful cartierului. Trăieşte, individ de individ, fiecare cu orgoliul său (mai mult sau mai puțin satisfăcut), clipele mari din viaţa unei naţiuni, la care doar se face că privește. N-a fost solicitat, nu participă.