de Ion Mureşan

Scena încorporării din „Peripeţiile bravului soldat Svejk” de Jaroslav Haşek este adorabilă. Centrul de recrutare ajunge să fie un mic şi hazliu purgatoriu. Filozofia comisiei de doctori e simplă: nu există oameni bolnavi, există doar intenţia de a masca sănătatea sub boli închipuite. Orice viitor soldat e un simulant care trebuie demascat şi dezvăţat prin metode adecvate de reaua meteahnă de a mima boala. Reţeta bătrânilor doctori e simplă: tuturor li se face câte o clismă serioasă, că asta nu are cum să strice nimănui. Dacă omul a mâncat bine, să-i pară rău că a mâncat, dacă nu a mâncat şi e cu adevărat bolnav, să-i pară rău că e bolnav şi să dorească să fie sănătos din tot sufletul. Dacă nu a avut ce mânca, să se bucure că celor care au avut ce mânca nu le-a folosit la nimic. În faţa clismei toţi oamenii sunt egali, curaţi, plini de bune intenţii. După o clismă bună, toţi oamenii îmbrăţişează un ideal comun, care e identic cu binele şi gloria patriei.

Micul purgatoriu din cartea lui Haşek mi-a readus în minte câteva simulări reușite la care am asistat. De exemplu şedinţa unei comisii administrative. Preşedintele a cerut participanţilor o mai activă implicare în chestiunea dezvoltării regionale, pentru că este o cerinţă pe care Uniunea Europeană o monitorizează şi, apoi, premierul (era Năstase, dar, la cum funcționează lucrurile în România, putea fi oricare alt premier care i-a urmat de-atunci) însuşi a pus accent pe problema proiectelor de dezvoltare regională la nu ştiu ce teleconferinţă. Argumentarea nu se baza nicidecum pe faptul că există oportunităţi reale de afaceri numai dacă se cooperează cu judeţele învecinate, că există mecanisme eficiente şi fonduri care stau nefolosite şi de care se poate profita pentru binele comunităţii. Argumentarea era un îndemn la simulare: să facem ceva, aşa, ca să nu zică Uniunea Europeană şi premierul şi preşedintele forului superior că nu s-a făcut chiar nimic.

Apoi ar fi experienţa (experiențele) simulării bacalaureatului de-a lungul anilor. Disfuncţionalităţile au fost, de fiecare dată, atât de multe, încât mi s-a părut că nu BAC-ul a fost simulat, ci chiar şi simularea a fost doar simulată: s-au încurcat subiectele, „elevii simulanţi” au fost aduşi pe la ora 9 dimineaţa, iar subiectele au venit abia pe la 11,30, deci după două ore şi jumătate, ceea ce a făcut ca numărul „simulanţilor” să se înjumătăţească. E semn bun, noua generaţie s-a săturat de simulări de tot felul (de simularea democraţiei, de simularea drepturilor omului, de simularea integrării europene, de simularea proprietăţii, de simularea deconspirării Securităţii ca poliţie politică, de simularea justiţiei, de simularea normalităţii, în ultimă instanţă), nu are de gând să rabde foame, doar pentru a simula tranziţia spre maturitate. Și uite așa îmi aduc aminte cum învăţământul a devenit un fel de cobai pe care fiecare nou ministru de resort îl vaccinează cu ideile sale. Şi mă întreb dacă vom avea vreodată un sistem de învăţământ care să fie stabil, măcar pentru patru ani. Căci, până acum, întregul învăţământ românesc, inclusiv cel universitar, a fost prins în activitatea generală de simulare excesiv de dinamică a tot felul de sisteme stabile.

Se pare că pentru eradicarea bolii cronice a simulării (noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc), nu există alt leac decât cel din Svejk: o clismă generală.