de Al. Cistelecan

Onomastica românească trece printr-o eminentă criză de afecţiune. Ea pare a fi ajuns, de-o vreme, strict mămoasă şi tandră, sfidînd orice regulă de decenţă. E vorba, fireşte, de ceva strict pozitiv, oricît ar pătea să pară de hilar. Numele româneşti (prenumele, cum ar veni în limbă oficială) tind masiv să devină exclusiv alintătoare şi diminutivate. Nu însă – cum ne-am aştepta, fiind caz de dragoste şi răsfăţ în exces – numele femeilor, care, de bine-de rău, stau într-un nomenclator relativ sobru. Din contră, diminutivarea se practică pe seama bărbaţilor. Persoane publice, multe cu prestanţă personală, multe cu prestanţă instituţională, exhibă nume dintre cele mai drăgălaşe, numai potrivite pentru a alinta un copilaş. E de presupus că măcar unele din acestea figurează ca nume oficial, de buletin, şi că nu e o simplă extrapolare socială a dezmierdărilor de mamiţă ori de budoar. Inşi înfiorători (prin funcţie, nu prin fire, se-nţelege) poartă nume atît de inadecvate cu statutul şi rolul lor încît nu poate fi altă explicaţie decît că, la botez, a fost caz patologic de afect şi răzgîială. Generali, chestori şi alte “instanţe” răspund la nume ca Neluţu, Puiu, Ionel etc. Printre fotbalişti şi alte vedete e de uz banal să se poarte nume gingaşe, din cele la care au drept de folosinţă (afectivă deplin) doar bunicile, mămicile, amicii şi iubitele. Gică, Ghiţă, Mirel, Dorinel, Gigel, Ionuţ, Victoraş, Dorel, Bebe, Costel, Mitică, Petrică, Petrişor şi altele şi mai şi umplu ziarele, televizoarele, stadioanele, parlamentul, pieţele şi alte spaţii publice. Antrenorul actual al naţionalei de fotbal – care are un nume impresionant şi semnificativ – e alintat numai şi numai cu “Puiu”. “Generalul Puiu”, “chestorul Nelu” – acestea sînt, efectiv, metafore pentru afectivitatea românească revărsată peste nomenclatorul de botez. Ne şi putem închipui cum, în comandamentele NATO, generalul Mitică, Ionică etc. va sta cot la cot cu alde Powell şi alţii ca el.

Fireşte, unele din aceste nume nu sînt decît revărsarea publică a unor alinturi intime. Cine vorbeşte de Puiu Iordănescu sau de Gică Hagi ne indică şi nouă, profanilor, cît de apropiat e el de aceste staruri. E un indiciu de intimitate, de prietenie la brăcinar, de tutuială profundă. Nu se face să-i spui unui amic Anghel sau Gheorghe. Asta dă, aşa, o rezoluţie de oficialitate relaţiei. Ar fi o chestie de pur respect, iar aici importantă e amiciţia, afectul. E de aşteptat ca următorul pas să fie făcut de poreclele din dormitor, ceea ce va da o generaţie de Pisoiaş, Ursuleţ, Tigrişor etc. Cariera publică a acestor nume de intimitate le-a dat atîta prestigiu încît mulţi naşi au convins secretarii de sfat să le scrie ca nume legale pe certificatele de naştere. Dacă n-a devenit o modă să ne botezăm copiii direct în diminutive, nici departe de obişnuinţă nu e.

Fără îndoială că aici nu stă un simplu capriciu de naş. Aceste dezmierdări nominale vorbesc despre afectivitatea plasată, etern, pe nume. Numele e, cel mai des, un dar, făcut cu intenţie de semnificaţie. Dacă el e de tipul “Neluţu”, înseamnă că viitorul bărbat, oricît de falnic va deveni el socialmente sau fiziceşte, rămîne un copilaş. Pentru ai lui, desigur. Dar “ai lui” devin, cu timpul, tot mai mulţi. Bărbatul român e supus, astfel, încă de la nume, infantilizării. El e redus, simbolic, la funcţia de copil. Nu vrem – Doamne fereşte! – să facem aici psihanaliză socială după metoda empirică. Dar nici nu putem trece liniştiţi peste acest gest afectiv care operează o eternizare a copilăriei şi care face din vajnicii bărbaţi români nişte copilaşi, nişte asistaţi afectiv, nişte imaturi nominal.

Nici nu vom duce problema în metafizica ei, invocînd aici celebrul dialog platonic “Cratylos” (cel în care numele trebuie să exprime firea şi, la urma urmei, chiar destinul celui care-l poartă). Ne vom opri doar la a constata că, după nume, bărbaţii români sînt victimele unui exces de afecţiune mămoasă sau de intimitate exhibată. Că, după nume, ei sînt doar nişte copii.