NICOLAE BREBAN: „Zeii literelor îmi dăruiesc o bătrîneţe de o prolificitate care pe mine însumi mă năuceşte”

Daniel Moșoiu de vorbă cu scriitorul Nicolae Breban la Radio Cluj (varianta integrală)

Prezent la Cluj-Napoca, la invitaţia Centrului de Cercetări Literare şi Enciclopedice din cadrul Facultăţii de Litere, unde a susţinut, în 2 mai a.c., o prelegere, scriitorul Nicolae Breban a fost, în aceeaşi zi,  invitatul emisiunii „Semn de carte” difuzată de Radio Cluj. Redăm mai jos un fragment din convorbirea de aproape o oră, cu menţiunea că am încercat să păstrăm o anume oralitate inerentă acestui tip de interviu, în direct. (D.M.)

– Domnule Nicolae Breban, înainte de toate, vreau să vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia noastră şi să vă rog să nu trecem foarte repede peste momentele protocolare ale dialogului nostru. Cum a decurs întîlnirea cu studenţii clujeni şi masa rotundă de la Facultatea de Litere ?

– A fost mai degrabă o prelegere a mea… M-am simţit foarte bine, o sumedenie de studenţi, cîţiva profesori şi scriitori din oraş. Spre uimirea mea, a fost foarte multă lume, foarte mulţi studenţi şi studente, ceea ce m-a complexat puţin, pentru că tineretul ne intimidează întotdeauna. Am acceptat invitaţia de a vorbi despre romanul românesc, o temă extrem de complicată, de complexă, şi recunosc că m-am cam pierdut, am vagabondat printre diverse motive şi teme. M-am simţit foarte bine şi, spre bucuria mea, tineretul n-a părăsit sala la multe afirmaţii, poate hazardate, pe care le-am susţinut, pentru că am perindat prin multe zone istorice, politice…Am părăsit puţin tema romanului românesc şi a structurilor tehnice, pentru că m-am gîndit că o să-i plictisesc, o să-i fac să fugă. M-am simţit bine, cum mă simt de fiecare dată cînd sînt Cluj.

– V-aţi întors la Cluj, şi pentru Sfintele Paşte, tocmai din Spania. Îi putem spune o mini-vacanţă pe care v-aţi oferit-o…

– E un moment de trecere, mai ales. În fiecare an, eu cu soţia mea Cristina plecăm în sudul continentului, pentru că ea suferă de o boală autoimună, trebuie să fugim de frigul din Europa Centrală şi de Est. Am ales Costa Blanca, o zonă la sud de Alicante, foarte la sud, aproape de Andaluzia, unde stăm într-un mic hotel şi unde lucrăm fiecare la cîte o carte…Noi plecăm cam în octombrie-noiembrie din Bucureşti şi ne întoarcem în aprilie, prin Franţa şi Germania şi, în general, în ultimii trei ani, întorcîndu-ne din străinătate, facem o escală la Cluj, bucurîndu-ne să revedem cîţiva prieteni.

– Atunci nu pot să nu vă întreb cum aţi regăsit oraşul?

– Clujul înseamnă cîţiva ani ai tinereţii mele studenţeşti splendide. Spuneam şi  la Universitate, eram într-un grup de medicinişti, de prieteni, în anul 5-6 la medicină, şi ni se deschideau toate saloanele cu fete frumoase din Cluj, pentru că în anii aceia a fi student la medicină însemna că eşti deja „domnul doctor” şi toate familiile îşi deschideau uşile cînd venea cîte un tînăr medicinist într-o casă cu fete tinere şi frumoase. Chiar astăzi sau mîine voi vedea un vechi prieten din vremea aceea, pe doctorul Pitty Vintilă care, fac o paranteză, în anul şase la medicină a fost implicat în celebrul scandal al profesorului Pamfil şi a trebuit să ispăşească cu vreo 5 ani de închisoare şi de Bărăgan faptul că au cîntat cîntece vechi româneşti, Deşteaptă-te române, mai ales. Iată, tinereţea mea… Deşi eram în plin stalinism şi post-stalinism, eram tineri, visam, eu visam să devin scriitor, am avut profesori nu foarte interesanţi, dar doi asistenţi au fost formidabili, Ion Vlad şi Mircea Zaciu…Cu Zaciu, mai ales, m-am împrietenit. Am vrut să public în revista Tribuna, de curînd reînfiinţată, dar am fost respins. Am încercat la Steaua, condusă de Baconsky, care era cea mai curajoasă revistă din România, am fost respins şi acolo, şi atunci, eu, fiu de popi ardeleni, am fugit la Bucureşti, la mitici, am debutat şi am făcut carieră acolo.

– Să fi fost respins pentru valoarea slabă a textelelor literare?

– Da, da. Mi s-a spus că n-am talent, că scriu prost. Şi, într-un fel, era adevărat. Dar poate că am fost cam pripit respins, mai ales la Steaua, unde se afla D.R. Popescu, care scria bine, publicase cîteva nuvele de succes, şi probabil că o mică invidie a jucat acolo. Dar n-are nici o legătură, astea sînt micile hărţuieli între tineri cînd vor să-şi facă o carieră. Acum sîntem amîndoi colegi la Academie, cu D.R. Popescu, şi ne stimăm reciproc.

– Dar nu v-aţi întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă Clujul vă accepta?

– A, ar fi fost splendid, poate că aş fi rămas în Cluj, nu mai plecam la Bucureşti.

– Ştiu că v-aţi întors din Spania, după cîteva luni petrecute acolo, cu o „pradă” bogată.

– Da, spre uimirea multora, mai ales din Bucureşti. Muntenii sînt scriitori sclipitori şi plini de ironie, dar sînt puţin leneşi. Eu sînt ardelean, dar mai ales partea mea germană e mai harnică, pînă la forme care unora li se par poate ciudate, ridicole. Eu în fiecare an scriu una sau două cărţi, public enorm pentru vîrsta mea… Ar trebui, poate, la vîrsta şi la renumele meu, să duc o viaţă mai în farnient, aşa, o viaţă mai calmă, mai liniştită. Am terminat acum două săptămîni un roman de şase sute de pagini, mai am la Bucureşti, pe masă, un alt roman, tot atît de voluminos, nepublicat. Am şi un al doilea volum de nuvele care-şi aşteaptă editorul. Deci, după cum vedeţi, zeii, zeii literelor, zeii locului, nu ştiu cum să le spun, îmi dăruiesc o bătrîneţe de o prolificitate care pe mine însumi mă zăpăceşte, mă năuceşte. Din mine iese în valuri literatura… Am publicat, de curînd, un eseu de patru sute de pagini în care fac un fel de filozofie a istoriei, Aventurierii politicii româneşti, în care trec în revistă cele cinci dictaturi româneşti…Încerc să le explic celor care nu înţeleg de ce sînt atît de harnic, ciudat de harnic, maniacal de harnic, că se pare că plăcerea şi dorinţa enormă de a ajunge scriitor, cînd eram tînăr, nu m-a părăsit. Plăcerea de a scrie e încă întreagă, vie în mine, şi ceva, cineva, poate, mă asistă şi mă împinge să exprim în ultimii ani ai carierei mele gînduri despre om, despre fiinţă, despre istorie şi despre naţiunea română.

– De altfel, dvs., în cele patru mari volume de memorii, Sensul vieţii, mărturisiţi că sensul vieţii, pînă la urmă, este îngroparea în operă, în vocaţie.

– Eu sînt lucid de faptul că atac teme aproape ridicole, deşi enorme, de care filozofia astăzi în lume nu se mai ocupă, temele mari ale filozofiei romantice germane, în care eu am crescut şi în care mă pricep puţin, nu mai sînt abordate de filozofia contemporană…

– Puţin aţi spus?

– Da, mă pricep puţin, n-am studii de specialitate. Deci temele mari, de exemplu, existenţa sufletului, existenţa lui Dumnezeu, viaţa după moarte şi sensul vieţii, iată patru mari teme metafizice pe care filozofia în ultimii 50-70 de ani nu le mai atacă… Eu am îndrăznit să o fac în aceste patru volume de false memorii, că mai mult mă ocup de ce s-a întîmplat în jurul meu, în istorie, în literatură, decît de biografia mea care e puţin accidentată, dar nu cred că e foarte interesantă… Sigur că vorbesc de sensul vieţii, vorbesc de mai multe nivele ale sensului vieţii, primul sens al vieţii, bineînţeles, toată lumea ştie, este viaţa însăşi. Se ştie, sensul este inclus în existenţă. Dacă întrebi pe cineva ce-a făcut, zice am trăit, je vecu, am fost, sînt… După aceea, sensul vieţii este să creezi tu însuţi alte vieţi, să faci copii, să ai o familie. Una din feţele mari ale sensului vieţii este crearea de familie, nemurirea de carne, cum zice Unamuno. Dar tot Unamuno, unul din maeştrii tinereţii mele, vorbeşte de nemurirea simbolică, de idee, care este cealaltă nemurire, aceea a creaţiei literare sau ştiinţifice. Deci un alt sens ar fi cariera de acest tip literar, artistic, ştiinţific. Un alt sens al vieţii ar fi, bineînţeles, răsturnarea ordinii, revoluţia care vedeţi în ultimul secol cîte crime şi dezordine au produs. Însă e adevărat că problema esenţială în simplitatea ei este dacă există sau nu un sens al vieţii. Scepticii, pragmaticii funciari spun că, de fapt, e o prostie să cauţi sensul vieţii… Mă întorc la primul sens, trebuie să trăieşti pur şi simplu, să trăieşti după anumite norme ale comunităţii căreia îi aparţii, ale tradiţiei. Dar eu, ca o fire romantică cum sînt, şi ca un produs al literaturii şi filozofiei romantice, cred că sensul vieţii, dincolo de a trăi pur şi simplu, de a te conforma normelor, comunităţii şi istoriei, poate să fie şi altul, acela de a produce valori, de a demonstra că exişti, producînd valoare superioară.

– Sensul vieţii pentru scriitorul Nicolae Breban a fost romanul, pe care nu l-aţi trădat niciodată!

– Nu numai că nu l-am trădat niciodată, dar nici nu l-am înţeles prea bine pînă acum. De aceea tot scriu romane, poate pînă la urmă am să-l înţeleg… Eu slujesc tipul de roman care astăzi nu mai este la modă, pentru că există şi în cultură mode destul de tiranice. M-am format după modelele sfîrşitului de secol IX şi începutului de secol XX. Din tinereţe am fost fascinat de Rebreanu şi de Ionel Teodoreanu, dar şi de Dostoievski, Thomas Mann, Thomas Hardy, de Stendhal, Henri Beyle pe numele lui…De fapt, înainte de Stendhal, la recomandarea unui profesor din liceu, de la Lugoj, care mi-a spus: măi, Brebane, dacă vrei să scrii proză, n-ai să înveţi niciodată nimic de la marii maeştrii, sînt prea mari şi grei ca să-i înţelegi, ia mai bine un nuvelist bun, ia-l pe Anton Pavlovici Cehov şi învaţă de la el. Şi am studiat cîţiva ani la rînd nuvelele lui Cehov şi de la el am învăţat cum se „face”  un militar, o babă, un judecător, cum se „face” un ratat, deci tipologiile esenţiale umane. Şi după aceea, bineînţeles, m-am apropiat de cei mari pe care îi citesc şi astăzi şi încerc să învăţ de la ei. Bunăoară, pe americani, Erskine Caldwell, John Steinbeck, cu romanul lui Strugurii mîniei, Faulkner, Hemingway… Faulkner m-a fascinat cel mai tare, prin vitalitatea lui şi chiar prin fraza lui pe care o fac şi eu, o frază în trei-patru pagini. Dar lumea literară l-a uitat pe Faulkner, chiar americanii îl citează mai des pe Hemingway sau pe Salinger, ceea ce uneori mă face să zîmbesc, pentru că Salinger este un mic autor de schiţe, de nuvelete. Mi se pare o ironie dacă autorul de schiţe şi nuvelete a ajuns un demon, un maestru…Trăim într-un moment al fragmentarismului, al zonelor mici. De aceea, nu mă poate nimeni înţelege pe mine care cred în zidirea de mari construcţii epice.

– Am să vă rog să vă referiţi acum şi la maeştrii dvs. din literatura română. Ştiu că aveţi un adevărat cult faţă de Rebreanu, de Camil Petrescu, de doamna sau madame Bengescu, cum îi spuneţi.

– Aşa este. Eu am început să citesc foarte devreme, la 6-7 ani citeam deja foarte rapid, aveam o foame enormă de lectură…O dată, la o întîlnire cu cititorii eu am spus că n-am avut niciodată talent… De altfel, într-o discuţie cu prietenul meu Nichita Stănescu, prin `69, la România literară, l-am întrebat: Nichita, dragul meu, tu ai avut vreodată talent? Şi el mi-a răspuns: nu-mi amintesc! Şi într-adevăr, nici eu, nici el n-am avut niciodată talent! Dacă am avut vreodată talent, am avut talent de lector. Am avut o foame enormă de lectură şi, fără să am o îndrumare organizată, am citit la întîmplare. Tatăl meu nu avea o bibliotecă în casă, la sfîrşit de tot, în ultimele clase de liceu, am descoperit în pod nişte lăzi cu cărţi, el nu-mi dădea voie să citesc, i se părea că îmi strică creierul şi ochii, deşi tatăl meu era preot, făcuse Academia Teologică…Aşa am descoperit, pe mîna mea, cum se zice, tot felul de autori. Se spune că o lectură amestecată îţi oferă precocitate în scris. Ei, n-a fost cazul meu, la 20 şi ceva de ani scriam încă foarte prost. Dar citeam, am început cu romane de bulevard, aşa se chemau, nemţii au o expresie pentru asta, trivial literature, noi îi ziceam pe vremuri literatură de bulevard sau literatură de vagon-lis, cartea pe care o cumperi în gară, o citeşti noaptea în vagon şi o arunci dimineaţa…Şi atunci am citit autori bulevardieri români, Mihael Drumeş, care văd că a fost reeditat de curînd, Octav Dessila, Piti Lili Neamţu, iar dintre străini, Maurice Dekobra . Şi m-au fascinat! Pe urmă, întîmplător, într-o bibliotecă am descoperit o broşură în care, pe copertă era un individ bărbos cu cizme care biciuia o biată femeie căzută la pămînt. Era un fragment dintr-un roman de unul Dostoievski, nici nu ştiam cine e, dar mi-a plăcut enorm fragmentul acela. Criticii români nu-l admirau pe Dostoievski, între războaie, nici cei francezi, îi admirau pe Tolstoi, pe Turgheniev. De altfel, Turgheniev ştiţi că a trăit vreo 30 de ani în Franţa, cea mai mare a timpului, o admira pe o doamnă, madame Viardot, iar Dostoevski li se părea franţujilor literaţi, ca şi românilor, un tip cam zănatec, exaltat…

– Dificil…

– Cum?

– Dificil!

– Nu dificil, nu, nu… Exaltat, de-un patetism demesure, de-un patetism exagerat, cineva care depăşeşte măsura. Abia tîrziu Dostoievski începe să apară în adevărata sa grandoare. Apropo de Tolstoi, Ibrăileanu se pare că a vorbit o noapte întreagă amicilor săi de la Iaşi despre rochia de bal a Annei Karenina. Şi Turgheniev era foarte admirat, pe bună dreptate, pentru că are două romane extrem de interesante, Un cuib de nobili şi Părinţi şi copii în care apare existenţialismul european cu 50 de ani mai devreme. Cehov, nuvelistul, era citit în Rusia, poate şi în Franţa, în schimb, teatrul lui, cînd era pus în scenă de Stanislavski, prietenul lui Cehov, cădea cu fiecare premieră… În timp ce elevul său Maxim Gorki care a scris cîteva piese mizerabiliste avea un succes enorm în Europa. Şi Maxim Gorki îi cerea iertare în scrisori lui Cehov, îi spunea iartă-mă, măgarii ăştia nu ştiu ce mare scriitor eşti dumneata, şi îmi laudă şi îmi joacă piesa mea în toată Europa, mi-am cumpărat şi o vilă la Capri etcetera. Iată, vreau să subliniez cum se schimbă gusturile şi mentalităţile. Astăzi ni se pare ciudat că Cehov n-a fost înţeles şi că tîrziu de tot nişte regizori englezi la Old Vic Theatre au descoperit că acest teatru în care nu se întîmplă nimic este extrem de dramatic.

– Să ne întoarcem la literatura română, la cei trei mari stîlpi ai romanului românesc modern.

– Spuneam că au fost doi inşi de geniu, Balzac şi contele Tolstoi care au tranformat romanul în edificiile şi stîlpii culturii europene de astăzi. Românii, abia mult mai tîrziu, au reuşit să pună prima lespede prin acest băiat de învăţător din Maieru, Liviu Rebreanu, care trăia la Bucureşti ca un outsider, însurat cu o mică actriţă. S-a prezentat cu acele pagini ale unui roman agricol la criticul Lovinescu, care nu avea chef de romane agricole, pentru că el, în cercul său, la Sburătorul, voia o literatură citadină, şi de aceea îi cultiva pe Camil Petrescu, pe Holban, pe doamna Bengescu… Norocul nostru că Lovinescu a fost atît de deschis încît a înţeles că se află nu doar în faţa unei capodopere, ci în faţa primului roman românesc care poate să zidească după aceea o serie întreagă de astfel de cărţi. După Ion şi romanul ardelean, a apărut cam în acelaşi timp romanul moldovean al lui Sadoveanu care e un roman idilizant, istoric, într-o limbă splendidă, moldovenească. Rebreanu a venit cu forme mai dure, mai aprige, cu o stilistică şi o psihologie luate de la un mare scriitor francez, Emile Zola. Rebreanu a învăţat bine lecţia lui Zola şi în felul acesta au apărut cîteva capodopere fundamentale, dintre care Răscoala este capodopera absolută. Ca tot în prima fază a romanului românesc să apară, după război, Marin Preda cu romanul ţăranului din sud şi în felul acesta să se întregească tripleta, ţăranul român cu trei feţe: ardelean, moldovean şi sudic. Şi cred eu în felul acesta să se epuizeze prima fază a unei culturi romaneşti care ţine de descripţie şi de istorie. Spre ciuda lui Lovinescu care voia alt tip de roman… Romanul citadin, ştiţi foarte bine, a apărut o dată cu Camil Petrescu, cu doamna Bengescu, cu Anton Holban. Din păcate, n-a avut rezonanţa suficientă. Camil Petrescu a scris două romane, din păcate n-a continuat. Doamna Bengescu a scris cîteva romane, dar n-a fost foarte bine înţeleasă, a murit în anonimat şi în sărăcie… Eu, după 20 de ani de literatură stalinistă şi vulgar-naturalist-sovietică, am aruncat pe masă cîteva cărţi, primele mele romane, în care am încercat să readuc în actualitate romanul de psihologie, romanul citadin.

– Ajungem acum la romanele dvs. A fost Francisca, în 1965, romanul de debut. Ce vă mai aduceţi aminte?

– Cu Francisca am reuşi să dau o lovitură de lupte marţiale. 1964  pare anul în care regimul comunist a slăbit puţin chingile cenzurii şi ale poliţiei, dar pînă atunci nu era posibil, se spunea în critică, să publici un roman bun, romanele care apăreau erau nişte porcării, pentru că trebuiau să conţină o reţetă, un reţetar, trebuia să existe organizaţia de partid, activişti de partid, prietenia cu Uniunea Sovietică, lupta de clasă şi toate acele criterii comuniste. Şi atunci se spunea că mai uşor te strecori dacă  scrii schiţe şi nuvele. Şi au apărut în generaţia mea cîţiva tinerei care au încercat să pătrundă cu schiţe şi nuvele, aşa-zisa literatură a cazurilor ciudate, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, de-aici de la Cluj, Nicolae Velea de la Bucureşti şi Sorin Titel din Banat. Am pregătit şi e un volumaş de schiţe publicate de mine prin reviste neobservate de nimeni, de altfel, pe drept cuvînt că nu erau grozave, dar în ultima clipă m-am dus şi l-am retras de la editură, deşi obţineai cu greu un loc în plan, şi am scris un roman. Francisca, apărut după doi ani de aşteptare, era un roman comunist, adică se întîmpla în uzină, cu un activist de partid, cu un ţăran sărac pe care activistul vrea să-l îndrume. Dar spre uimirea mea şi a tuturor, romanul a avut un succes enorm de critică, am fost comparat cu Rebreanu, cu doamna Bengescu, cu Dostoievski chiar, iar tovarăşii de la partid au fost foarte uimiţi că romanul meu, deşi era după reţeta lor, nu semăna cu celelalte romane…Am primit premiul Academiei, pentru că Zaharia Stancu s-a grăbit să-mi dea premiu, simţind că e ceva în aer. De altfel, în momentul în care a apărut Francisca, în toamna lui 65, eu aveam deja alt roman scris, În absenţa stăpînilor care n-avea nici o legătură cu Francisca, care-i de fapt primul meu roman bun, care nu mai semăna cu nimic, pe care nu l-a înţeles nimeni, publicul nu prea s-a repezit să-l cumpere, n-a avut succesul Franciscăi, abia acum unii mari critici vin şi îmi spun că e capodopera mea. Neliniştit, căutîndu-mi stilul şi imaginea publică, am scris atunci şi-am publicat imediat al treilea roman, Animale bolnave, care într-adevăr a avut un mare succes, în 1968, an care a devenit anul romanului în România şi a dat din nou încredere lumii că se poate scrie şi publica în comunism un roman bun. Eu am luptat în tinereţe să readuc romanul românesc din nou pe masa mare a publicului şi a criticii. În anul în care am publicat eu Animale bolnave, Marin Preda a ieşit cu o carte bună, Intrusul, dar din păcate premiul Uniunii Scriitorilor a mers la Animale bolnave, nu la Intrusul. A fost un cîştig, pentru că lumea literară şi lumea largă au prins încredere în romanul românesc. A apărut speranţa că s-a terminat cu dogmatismul sovietic, că s-a terminat cu romanele false despre colectivizare, că ne putem din nou apropia de fiinţa umană, de psihologie, de romanul mare european.

– Au urmat apoi „Îngerul de gips”, „Bunavestire” şi aşa mai departe, toate păstrînd stilul inconfundabil şi aceleaşi obsesii. Vi s-a şi reproşat, de altfel, un soi de manierism, faptul că vă repetaţi, vă reluaţi temele, obsesiile…

– Sînt obsesiile mele. Eu le numesc teme obsesive. De fapt, este una singură. Lucru pe care, de exemplu, Manolescu, care-mi acordă mult spaţiu în Istoria literaturii…, nu-l observă, nu avem de-a face cu o înşiruire de romane, ci este o aglomerare epică în jurul unor teme şi mai ales a uneia singure, pe care am descoperit-o la 14-15 ani şi care mă fascinează şi azi, este relaţia abisală dintre călău şi victimă, pe care o tratez de atunci în mii şi mii de pagini. Sigur, în diverse variante. Dar această temă sau cîteva variante ale acestei teme, pe care nu toţi criticii le-au observat, unifică întreg balastul ăsta enorm epic pe care l-am publicat. Vedeţi, m-a întrebat un student dacă cred că temele şi motivele mele mai sînt actuale. I-am spus că nu cred. Temele de astăzi ale tinerilor romancieri români şi europeni sînt altele, e un anumit tip de comportamentism de origine americană, cred eu. Pe tinerii scriitori îi interesează nu atît gîndurile şi motivaţiile profunde ale individului, cît mai ales descrierea comportamentului unui om sau a unui grup într-o anumită situaţie.

– Nu e şi aceasta, poate, tot o modă în literatură?

– E o modă, e o presiune, aş zice, încă o dată, americană, legată de comportamentism. Cu excepţia lui Faulkner, nici unul dintre marii scriitori dinainte de război nu-i un mare psiholog, ei sînt preocupaţi de instincte, de…De exemplu, toată proza şi dramaturgia americană din perioada interbelică se axează pe cearta dintre părinţi şi copii – Tennessee Williams, O’ Neill – ,o temă care este la modă acum şi în România, tinerii nu mai sînt mulţumiţi de părinţi, de autorităţi, de ordinea statală, fug din România, îşi critică părinţii, cu sau fără motiv. Se afirmă că proza psihologică e plicticoasă, nu ne mai interesează. Trebuie să spun că eu n-am făcut proză de analiză, proză psihologică. Pe mine nu m-a interesat psihologia unei acţiuni sau a unui individ într-o anumită stare sau ca efect al unei anumite acţiuni. Pe mine mă interesează sursele, originile de fund ale unei acţiuni sau ale unei stări, ceea ce se numeşte psihologie abisală, şi de asta m-am apropiat de Dostoievski, de D. H. Lawrence, de Thomas Hardy sau de psihologia lui Jung care a şi definit termenul de psihologie abisală. Deci pe mine mă interesează nu atît elementele tipice şi conjucturale ale unui individ şi ale reacţiilor sale, cît cele universale.

– În 1996 am avut marea bucurie să vă întîlnesc la Cicîrlău, satul în care s-a născut tatăl dvs., unde a păstorit bunicul dvs., Nicolae Breban, care a ctitorit acolo o biserică, şi mi-aţi acordat atunci aproape două ore pentru un interviu publicat mai apoi în revista Tribuna. Am să vă rog acum să comentaţi următoarea afirmaţie… Vă întrebam atunci cum aţi reuşit să depăşiţi ratarea. Şi mi-aţi răspuns: „Am reuşit şi n-am reuşit. Ratarea e o stafie care ne ameninţă şi eu spuneam adeseori că semnul talentului nu e talentul ca atare, cum cred foarte mulţi tineri. Semnul talentului este spaima de ratare. Or, în acest sens, eu am talent şi astăzi, pentru că mi-e teamă de ratare. Nu ştiu dacă m-am realizat. Am fost întrebat de curînd dacă sînt convins că opera mea va rezista după moarte. I-am spus că nu sînt sigur. Mă bucur cînd văd că tînăra generaţie mă place, că îmi citeşte cărţile scrise acum 30 de ani. Este un prim semn de supravieţuire ideatică, scriitoricească. Dar vreau să spun că în esenţă mă consider un ratat, pentru că temele pe care le-am abordat n-am reuşit să le duc pînă la ultima limită. N-am reuşit să fiu şi nu voi fi niciodată un Dostoievski”.

– Nu ştiu ce-aş putea să mai adaug. Ce-am spus atunci, ţine. Eu cred că – acum nu-i vorba despre mine – semnul talentului este să scrii, să exprimi în culori plastice, noi, originale stări sufleteşti sau umane. Dar semnul geniului este o continuă spaimă că nu te-ai împlinit şi că eşti ratat. Spaima de ratare este stafia care trebuie să ne urmărească pînă în ultima clipă. Într-un fel, sîntem cu toţii nişte rataţi, pe mai multe nivele. Cu Nichita, prietenul meu, făceam şi un joc…Toţi marii scriitori şi artişti, faţă de alţii, la un anumit nivel, sînt cu toţii nişte rataţi. Spuneam: Rebreanu e un mare scriitor, dar faţă de maestrul său Zola e un ratat, iar Zola însuşi faţă de Shakespeare este un ratat. Şi atunci Nichita, în ceas de noapte, după nu ştiu cîte pahare de vin, mi-a pus o întrebare grea: şi Shakespeare, este şi el ratat? Şi i-am spus: da, Nichita. Faţă de cine? Faţă de Isus Hristos. Vedeţi ce probleme ne puneam noi atuncea… Aveam 20 şi ceva de ani, stăteam într-o mică cămăruţă la subsol, nu ne publica nimeni, am vrut amîndoi să devenim scriitori, am devenit, am aruncat în plin noroi comunist cîteva cărţi care vedem că plutesc, că rezistă. Şi astăzi mi-e teamă de ratare, şi astăzi sînt sigur că am ratat, adică nu sînt Dostoievski, mi-e teamă de marea vamă a postumităţii care numai ea ne va pune la locul nostru definitiv. Uite, Cezar Petrescu, îl dau mereu exemplu, care a fost la fel de celebru ca mine, după 20-30 de ani nimeni nu-l mai citează. Marin Preda însuşi, care a fost un egal al celor doi amintiţi mai sus, Sadoveanu şi Rebreanu, care a dat figura şi icoana ţăranului din cîmpie, la modul memorabil, Preda este unul dintre ultimii mari pictori ai ţăranului european…Preda însuşi trece printr-un con de umbră. Eu sînt convins că va reveni şi am spus la Facultate că e vina noastră că Preda nu mai suscită interesul tinerilor. Iată ce dură este trecerea în posteritate.

– Spuneţi la un moment dat în Sensul vieţii că aveţi „un super-ego, purtat peste tot, aproape ca o insignă – un super-ego descifrat cel mai adesea fals ca o trăsătură megalomanică, dar care, de fapt, trădează mai degrabă o oarbă credinţă în literatură, mai ales în subspecia numită roman”. Ce este cu megalomania aceasta pe care v-o reproşează unii şi alţii?

– În tinereţe, fiind în Bucureşti, am observat la tinerii de acolo un tip de comportament, eu îi ziceam gastric, adică comportamentul modest, reţinut. Pe cînd eu aveam un temperament pectoral, adică stăteam cu pieptul înainte. Asta era moda munteano-fanarioto-turcă, moda de comportament artistic gastric, reţinut, modest. Despre mine la început s-a spus că sînt arogant pentru că stăteam cu pieptul înainte, pectoral, şi le spuneam că dacă mi-aş fi făcut tinereţile literare în cafenelele vieneze n-aş fi părut nici arogant, nici megaloman. Era alt tip de atitudine. Un Werfel sau un Musil probabil că stătea ţeapăn la masă, nimănui nu i se părea că ar fi megaloman. Megaloman… Păream sigur de vocaţia mea, deşi eram profund nesigur, dar doream foarte mult să ajung scriitor şi această dorinţă de a ajunge scriitor, ca şi un anumit fals dispreţ pe care-l aveam faţă de mulţi scriitori de mîna a doua din jur, lăsau impresia că eu mă dau mare, cum se zice la Bucureşti. Dar nu era adevărat, în esenţa mea am rămas timid şi reţinut, retractil. Dar e adevărat că eram sigur pe ideile mele, pe instinctele mele, şi ele, de exemplu apropierea de Thomas Mann care era prost văzut de comunişti, sau de Dostoievski, s-au adeverit bune, valabile în timp.

– Şi acum să trecem şi la, cum să spun, mizeriile zilei. Ce este cu povestea aceasta legată de acuzele care vi se aduc, dinspre CNSAS, de retragerea dvs. din Consiliul Uniunii Scriitorilor anunţată într-o scrisoare acidă adresată domnului Nicolae Manolescu?

– Este o ceartă între mine şi vechiul meu prieten. Eu mă retrag din Consiliu pentru că nu ne mai înţelegem şi-l las pe el să…să…să… ( telefonul invitatului începe să sune).

– Vă sună domnul Manolescu!

– Da, da… Şi-l las pe el, un mare critic, să conducă în continuare Uniunea, debarasîndu-l de prezenţa mea poate incomodă. Am fost iritat de faptul că în ultimul lui editorial, vorbind de relaţiile mele cu şeful Poliţiei lui Ceauşescu mă face şoricel laş. Şi am spus în scrisoarea pe care aţi amintit-o că e ciudat că un şoricel laş a construit o zidire de 15000 de pagini în literatura română şi a reuşit, printre altele, să arunce pe masă un roman cum este Bunavestire, o satiră dură şi vitriolantă a întregului sistem comunist. A, că păream amabil cu Pleşiţă sau că Pleşiţă părea amabil cu mine, asta se explică prin faptul că lui Pleşiţă îi era foarte teamă că am să mă aliez cu Goma, care mă vizita în perioada aceea şi pe care l-am dus de două ori la Burtică să-i publice un roman, cum Burtică mi-a publicat Bunavestire. Sigur că ziariştii nu cunosc bine relaţiile de atunci, dar Manolescu ştia bine ce se întîmpla pe vremea aceea, el a fost lîngă mine şi a apărat această carte. Faptul că el pare că nu mai înţelege şi mai ales că mă tratează ca agent de influenţă mi se pare o injurie… Cum să fiu eu agent de influenţă al nu ştiu cui?! Eu pot să fiu agent de influenţă al lui Dostoievski sau al lui Thomas Mann, dar nu al lui Pleşiţă sau al lui Gică Lăbău! Numai un om care nu mă cunoaşte poate să zică…Şi aici într-adevăr sînt megaloman şi arogant, nu cunosc alţi zei decît zeii literari şi zeii naţiunii române.

– Domnule Nicolae Breban toate acestea se vor lămuri cu siguranţă în perioada următoare, în mediile literare sau unde credeţi dvs. Aşa cum spuneam, sînt mizerii ale zilei care…

– Sînt accidente, întîmplări, nu mizerii…

– Noi ne-am propus să vorbim despre romancierul Nicolae Breban, sper că am şi reuşit. Vă mulţumesc pentru prezenţa dvs. aici, la Radio Cluj, aţi făcut totuşi un efort. Vă doresc multă sănătate şi multă inspiraţie, aşteptăm romanele pe care deja le-aţi anunţat.

– Mulţumesc şi eu. N-a fost nici un efort, a fost o plăcere. Mă simt acasă aici la Cluj şi voi reveni de cîte ori pot.

– Vă mulţumesc!

Acest articol a fost publicat în Lecturi necesare și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.