de Al. Cistelecan

David Lodge e – cel puţin după gustul meu şi din cît am citit – cel mai fermecător romancier de azi. Numai că fiind un scriitor ironic, isteţ, hîtru nevoie mare, e greu de admis că vorbeşte vreodată serios. Nu încape vorbă că David Lodge e, fundamental, un serios. Numai că la atîta vorbire în doi peri, cititorul devine suspicios faţă de orice. Aşa am păţit şi eu, mai zilele trecute, citind în “Terapia”, roman apărut la Polirom, că personajului principal, care face un fel de navetă cu trenul şi-şi cumpără bilete numai la clasa I, costul acestor bilete i se deduce din impozit. Mă tot aşteptam să-l văd pe personaj luînd plasă cu deducerile. Cînd colo, însă, nu păţeşte nimic, nici nu se mai pomeneşte de impozite. Mi-am zis că, probabil, romancierul o fi vorbit de ceva adevărat, ba chiar banal pentru el. Dar cum credibilitatea lui în ochii mei e destul de redusă, m-am documentat în stînga şi-n dreapta. Şi am aflat că era – cel puţin într-un fel –  adevărat, că englezii beneficiază, într-adevăr, chiar şi de astfel de deduceri. Dacă, desigur, le ştiu motiva. Dacă faci pe turistul la clasa I, te priveşte. Dar dacă probezi că mergi la slujbă, lucrurile se schimbă.

Orice plătitor de impozite român va găsi acest fel de deduceri cu totul deplasat. Deducerile la impozitele române sînt egale – sau aproape – cu zero. Dacă te-ai lua după bunul simţ ai crede, de pildă, că un profesor – să luăm o categorie mai nenorocită – are ceva trebuinţe profesionale, are nevoie de o bibliotecă nu doar aşa, ca să se fandosească, ci anume pentru a putea funcţiona ca profesor. Mai ales cei tineri, care n-au apucat încă să-şi facă o astfel de bibliotecă sau n-au moştenit-o (ori furat-o) pe a părinţilor, trebuie să cheltuiască serios pentru ea. Statul nu-i interzice junelui profesor, vezi bine, aşa ceva. Ba chiar îl încurajează. El îi asigură, anume pentru asta, deduceri stimulative. Cu ele, eventualul biet profesor şi-ar putea cumpăra, pe parcursul unui an, vreo trei-patru cărţi. Dacă, fireşte, nu ambiţionează să-şi cumpere cine ştie ce lucrare enciclopedică, vreun dicţionar de scriitori în patru volume ori alte cărţi şi mai scumpe. Cu trei-patru cărţi pe an, în douăzeci de ani poţi atinge cifra impresionantă a unui raft de 80 de cărţi. Asta înseamnă că, în ajunul pensionării, un profesor de literatură ar putea avea cîte un volum propriu şi personal aproape din fiecare autor pe care e nevoit să-l predea. Nici elevul profesorului nu e, de fapt, într-o altă situaţie. Şi el trebuie să-şi facă, încetul cu încetul, cam aceeaşi bibliotecă. Din banii părinţilor, normal. Care, însă, nici măcar n-au prevăzută vreo astfel de deducere, dacă au altă profesie decît una intelectuală.

Să-şi mai cumpere şi din banii lor, îşi va fi zicînd perceptorul general. Şi nu zice, în principiu, greşit. Problema e din care bani: din cei de dinainte de a-şi plăti serviciile de căldură, apă, curent, telefon etc., ori din cei de după. Pentru că după mai nimeni, în această ţară, nu mai are bani. Statul pare cuprins, deodată, de disperare şi isterie fiscală. Caută bani peste tot. Impozitele şi taxele se înmulţesc dintr-o imaginaţie fiscală de-a dreptul debordantă. Serviciile asigurate de regii – sau de societăţi comerciale cu regim de regie – tind, fiecare în parte, să egaleze venitul mediu pe economie. Am ajuns să plătim impozite la impozite şi taxe la taxe.

Mi-am adus aminte, văzînd ce colţi fiscali arată statul român, de un vechi principiu francez al fiscalităţii: “jecmăneşte-l pe sărac”. Acest principiu reprezenta (cel puţin aşa zice antropologul Robert Darnton în cartea sa “Marele masacru al pisicii”) întotdeauna principiul de salvare fiscală pentru toate regimurile din Franţa. Probabil că nu e specific francez. Dar am putea zice că, acum, a devenit specific românesc.