Ecologie cu soia (cine-o găsește, s-o ia!)

Că ecologia este un moft la români, am să încerc să vă deslușesc acest lucru mai la vale. La noi totu-i numai lirică. Să parafrazez: suflet bun în burduf de câine.
Nu știu de unde ne-am tras clișeele, dar românul este musai să fie frate cu codrul, ciobănaşul în transhumanță urcă “sus la munte, sus la munte la izvor”, unde “printre stânci bătrâne și izvoare cristaline” se desfată ca al Naturii Domnitor. Normal, “foaia verde”, de la tot ce produce grădina sau câmpul, nu poate lipsi din nici o piesă folclorică. Nici măcar romanțele nu au scăpat de prezența naturii lirice – de la “fînul de curând cosit”, la “s’ara pă deal”, fiecare vers “viersuiește” tandru despre “pădure dragă pădure”, despre câmpurile ce gem de flori de toate soiurile, totul numai în ritm și armonie. Doar românul s-a născut poet și într-o veşnică fraternitate cu Natura.
Numai că viața cea de toate zilele contrazice flagrant aceste “păşunisme”, arătându-ne că românul vibrează la peisaj numai dacă poate campa fără de grijă acolo, lăsând în urmă, împreună cu prietenii, o tonă de pet-uri de bere și nenumărate ambalaje din plastic ce-au conținut mititei, cârnăciori, cotlete și cefe gratarisite cu ajutorul codrului (ce-i rupi o rămurea, ce-i pasă-acestuia de ea?) întru desfătarea stomacelor. Nu trebuie să treci codrii de aramă ca să vezi albind grămezile de hârtii aruncate la întâmplare prin idilicele crânguri, păzind grămezile de produse bâzâitoare ale pântecelor îndestulate. Și nu există apă curgătoare ale cărei maluri să nu-ți murdărească ochii cu zdrenţele pungilor de plastic agăţate prin sălcii plângătoare, răchiţi şi arini. Nu exustă drum (de la potecă, la cale ferată) pe care să nu te întâmpine aceleaşi dezolante mormane de gunoaie, triumful al “Naturii Domnitorului” român –iar calea ferată, cu precădere, pare să atragă ca un magnet tot ce e mai mizer şi mai scârbos. Iar ceea ce mă doboară cu adevărat este faptul că nu sunt rare ocaziile în care descoperi urme ale unor adevărate “dejunuri pe iarbă” în preajma celor mai incredibile murdării – asta fără să scadă pofta excursionistului (din moment ce-i descoperi resturile festinului). Cum Dumnezeu nu fac icter mecanic, acesta-i un mare mister…
Ca și ruptul florilor și/sau călcatul pe iarbă, scuipatul pe jos și aplecatul în afară exact în locurile care afișează vizibil interzicerea acestor gesturi, astfel de comportamente sunt rezultatul vicierii relaţiei cu ceea ce numim “spaţiu public”, mult agravată sub vechiul regim comunist: “colectivismul” a dus la pierderea simţului proprietăţii şi, mai ales, a demnităţii de proprietar. Orice nu ne aparține nu merită nici o atenţie. Nu ne aparține, nu este în responsabilitatea noastră. Nu este în responsabilitatea noastră și nimeni nu ne amendează – nu ne pasă.

Acest articol a fost publicat în Țara bizonului liniștit și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ecologie cu soia (cine-o găsește, s-o ia!)

  1. Cristos a Înviat !

    Din păcate ai mare dreptate! Toți recunoaștem că suntem neciviliyați și cu toate astea ne îngropăm în gunoaie. Poate, doar, niște amenzi usturătoare ne-ar salva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.