Nepotu’ lui Coposu (faptă de jurnalism din anul de grație 1990)

de Dan Trif

Nutrind o ciudă perversă pe Kant şi pe Hegel care-l trîntiseră fără de milă la examenul de admitere, ofuscaţi probabil de finalul lucrării scrisese critic despre ei că „nu sînt altceva decît exponenţii unei societăţi pe cît de iluzorii pe atît de retrograde, total incompatibili cu societatea noastră în care trăim noi”, crez şi gîndire personale de la care aştepta, în trăznet!, o mărire semnificativă a notei, Copilu avu parte de o străfulgerare care cu siguranţă i-ar fi făcut pe cei doi filozofi să rînjească a invidie. „Viaţa, da, ea şi numai ea, te poate învăţa. Nu gîndirea şi nici critica raţiunii pure. Ce-i aia? Dacă-i pură, atunci de ce o mai critici?! De ce?!”, gîndi cu voce tare Copilu. Agasat de colegii de redacţie, răi şi nespus de invidioşi, şi ameninţat de aceştia că dacă nu mai termină o dată cu „Viaţa, da, ea şi numai ea…” cheamă Salvarea, Copilu o hăţi pe secretară – Sonela, pe nume de intim răsfăţ, fata cu cel mai evident şi remarcabil nas de pe strada Gardbou -, şi purceseră amîndoi la un experiment inedit menit să bată concret în cuie revelaţia trăită de ziarist, fenomen de care, iată, prea mult vorbirăm. Cei doi se opriră în faţa unei brutării unde se formase o coadă lungă de mîncători de pită caldă. O vertebră din coadă, de sex feminin, tocmai încheia un interviu dat unui reporter tv. local: „… Nu ne dorim altceva decît o pîine caldă, un calorifer cald, o geacă caldă, o voce caldă şi-o vorbă caldă”. Copilu ocoli coada şi galopînd ca un ponei gonflat, evitînd privirile ucigaşe ale mulţimii orînduite, se opri în faţa vînzătoarei şi dădu drumul experimentului: „Aş dori, vă rog frumos, o franzelă caldă”. Vînzătoarea se uită cu ciudă la el şi-l întrebă „Da’ dumneata de ce nu stai frumos la coadă?”. Copilu: „Eu nu stau pentru că, ştiţi, eu sînt nepotul lui Coposu”, zise cu un aer conspirativ. „A’ cui nepot?!” „A’ lui Coposu!”. Vînzătoarea se întoarse spre raft de unde luă o franzelă de ieri şi-i arse una peste degetele uitate pe tejghea. Ca la un semnal, mulţimea tăbărî pe Copilu şi hăţindu-l de palton de-i săreau bumbii ca alicele şi burduşindu-l cu pumni în spate, îl ejectară pe trotuar într-un potop de înjurături de mamă – dulce mamă, „… cu Coposu tău cu tăt!”. Sonela, săraca, înfuriată de ce-i făceau lui Copilu, intră în mulţime şi-i sudui ca pe Gardbou „Să-mi s… p…, ţărani beliţi! Da’ ce p… m… voastre daţi aşa în el!” dar se alese cu palmă grea de bucătăreasă primită în plin bornău, fapt ce o făcu să plîngă necontenit, din centru pînă la Hanul Colina – loc unde se refugiaseră cei doi oropsiţi ca să-şi înece amarul în cîteva sute de coniac Vasconi.

Acest articol a fost publicat în Lecturi necesare și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Nepotu’ lui Coposu (faptă de jurnalism din anul de grație 1990)

  1. A afirma în 1990 că eşti nepotul lui Coposu era o faptă de vitejie nu doar de jurnalism.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.