de Ion Pop

Recitind de curînd o parte din proza lui Mihail Sebastian, am dat peste un articol al său din 1932, cu un titlu ce-mi părea a suna foarte actual: Explicaţia fripturismului. Publicistul de acum optezeci de ani înregistra, nu fără un apăsat accent ironic, fenomenul numit de el al “emigrărilor politice” de la un partid la altul al unor aleşi ai naţiunii ajunşi în poziţii de grade diverse – de la consilieri comunali la senatori – pe listele unor formaţiuni politice, pentru ca, îndată după căderea lor de la putere, să prezinte “demisii” urmate imediat de înscrierea în alt partid, întîmplător chiar cel parvenit la guvernare şi considerat, ca atare, ”salvator de neam”. “Într-un moment de indignare şi umor”- scrie jurnalistul – Nicolae Iorga ar fi botezat fenomenul drept “fripturism”. Cîteva nume de personalităţi, clujene şi nu numai, sînt date ca exemple ilustrative pentru asemenea “schimbări de direcţie”, cu observaţia că… “spiritul de sacrificiu” rămîne acelaşi.

Urechile româneşti din vremea noastră par a distinge sunete familiare… Dar foarte interesantă mi s-a părut “explicaţia”  zisului fenomen “fripturist”, care ar fi cîştigat – zîmbeşte scriitorul – “oarecare drepturi la seriozitate”, tocmai pentru că are o anumită vechime şi a devenit o tradiţie, nefiind niciodată serios infirmat. “De ce? Să fim noi incapabili de consecvenţă, onestitate şi convingere? Să fie un defect de temperament? Să fie unul de sensibilitate morală?” – Nu, răspunde autorul articolului. ”Explicaţia stă în faptul că vieţii noastre publice îi lipsesc cu desăvîrşire punctele de orientare politică. Nu sînt idei, nu sînt concepţii sau directive, nu sînt poziţii deosebite structural… Într-o viaţă publică asemănătoare celei de la noi nu sînt posibile nici convertirile, nici trădările. Căci – şi lucrul merită să fie scris cu literă mare – NIMENI NU ARE NIMIC DE TRĂDAT”.

Articolul e la fel de adevărat ca şi cum ar fi fost scris chiar astăzi. Toate schimbările de guvern de după 1989 au declanşat, sub ochii căscaţi ai poporului, un întreg val de “migraţiuni”: stoluri de primari şi parlamentari deţinători ai unei anumite încrederi a electoratului în partidul pe care îl reprezentaseră pînă ieri, au schimbat fără mari scrupule crengile fragilizate pentru nişte crăci mai solide ale stufosului arbore politic, iar partidul de guvernămînt nu conteneşte, cum bine se vede, să atragă prin toate mijloacele noi clienţi. Trădare? – Cuvîntul nu-i prea frumos, dar ştim de la un celebru personaj de comedie că trădarea poate fi urîtă şi trădătorii iubiţi fără nici o contradicţie, iar cînd e în joc binele… poporului ea se mai poate chema o dată  “spirit de sacrificiu”.

Dincolo, însă, de stofa proastă a “migratorilor”, descalificaţi moral în orice altă ţară dar nu şi în “Balcanii” noştri, cred că Mihail Sebastian avea dreptate să observe ceea ce motivează jenantul  fenomen despre care vorbim. Căci, mai ales după zisa Revoluţie, improvizaţia în materie de program politic, amalgamul doctrinar, mediocritatea “personalităţilor” ivite peste noapte, starea de confuzie adesea încurajată printr-un hocus-pocus de iluzionism colectiv, au făcut ca programele multelor, încă, partide politice de la noi să nu se deosebească în chip semnificativ. Marile doctrine promise închegării după Decembrie 1989 se tot fac şi desfac, rămînînd la fel de vagi şi de puţin convingătoare. Dacă adăugăm cameleonismul şi “fripturismul” de mare “tradiţie”, cum se vede, vom înţelege de ce eterna şi fascinanta Românie cam bate pasul pe loc, în ciuda mişcărilor  de horă inter-partinică la care asistăm de mai bine de un deceniu. La urma urmelor, ce ar putea “trăda”, de fapt, minunata noastră “clasă politică”? Are ea principii limpezi şi proiecte puternic individualizate? Cît despre problemele de etică şi de angajament civic “idealist”, acestea n-au prea cauzat şi nu promit să provoace dureri de cap prea multor reprezentanţi ai poporului.