Sindromul “Cocolino”

de Ion Mureşan

Toată lumea cunoaşte reclama cu ursuleţul şi prosopele, cu mare priză la copii. Ea sună cam aşa: „Cocolino face rufele moi şi pufoase”. De pe urma reclamei s-au ales şi adulţii cu un banc. Întrebare: Care este antidotul la Viagra? Răspuns: Cocolino, căci o face moale şi pufoasă.

Cînd am auzit bancul am rîs. Numai un pic. Cînd să rîd cu poftă, mi-am dat seama că reclama are mare trecere pentru că numeşte un sindrom. „Sindromul Cocolino” este cel care ne ţine şi ne va ţine mulţi ani de acum încolo la porţile Europei. El afectează cumplit instituţiile statului român.

Zilele trecute mă plimbam prin urbe cu prietenul meu, Prozatorul. „Ce naiba adăposteşte clădirea asta, cu ce vor fi fiind umplute toate încăperile care înainte făceau faţă nevoilor unei biblioteci şi ale unei mari facultăţi?”, m-a întrebat el, arătînd spre Curtea de Apel şi spre Tribunalul Cluj. „Birourile Parchetului, săli de şedinţe, arhive, birouri de magistraţi, registraturi, birouri avocaţiale”, am răspuns eu, nu foarte convins. Acum aş adăuga răspunsului meu de atunci încă ceva: „Şi mari, mari depozite de Cocolino”. Toate instituţiile au spaţii rezervate pentru cutii ilustrate cu ursuleţi de pluş. Cum altfel să-ţi explici că e plin oraşul de prefecţi-Cocolino, poliţişti-Cocolino, procurori-Cocolino, judecători-Cocolino, dacă nu prin existenţa unor astfel de depozite. Te apucă greaţa cînd vezi cum se răţoiesc, cum sîsîie, cum scuipă, cum se bat cu pumnii în piept cînd li se atrage atenţia asupra unor cazuri evidente de corupţie, asupra unor ilegalităţi şi matrapazlîcuri, pentru ca peste o zi să devină moi şi pufoşi. Oameni sculptaţi de tot felul de bucătărese cu veleităţi artistice în răcituri. Te apucă jalea văzînd urşii furioşi micindu-se peste noapte (oare banii veniţi pe neaşteptate, la drum de seară, înmoaie omul scorţos?) şi aşezîndu-se singuri, cuminţi, în raftul cu jucării, printre alţi ursuleţi.

Politica românească e şi ea grav afectată de „Sindromul Cocolino”. Partidele de opoziţie sînt moi şi pufoase, liderii politici sînt pufoşi şi moi, atinşi parcă din naştere de lingoare şi spleen, măcinaţi parcă de ancestrale ezitări şi inconsecvenţe. Politicieni care fac figuraţie în sondajele de opinie. Dacă le recoltezi probe biologice afli că au în vene mai mult Cocolino decît sînge. Bine zicea Ada Milea: „În ţara asta totul este moale, moale, moale”. Şi pufos.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Teme de meditație și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Sindromul “Cocolino”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.