Prezumţia de fractură deschisă

de Victor Lungu

Dintre poveştile care circulau înainte de 1989 sub formă de banc cu privire la metodele „moderne” de anchetă practicate de către miliţieni şi „securişti”, îmi amintesc una: Din sediul Miliţiei iese, grăbit, un cetăţean cu o hârtie în mână. Se loveşte de un altul, ieşit puţin mai devreme. “Nu vă supăraţi” – întreabă primul cetăţean -, „nu ştiţi unde pot găsi o maşină de bătut?”, „Nu” – răspunde cel de-al doilea -, „pe mine m-au bătut manual”.

Cum să nu-mi aduc aminte, permanent, că Poliţia se trage din Miliţie, când „Milipoliţia” (sau „Polimiliţia”?), pare a nu fi auzit de prezumţia de nevinovăţie şi bate suspectul până când acesta, vorba altei „poveşti”, „recunoaşte că e porc mistreţ” (Ceauşescu a tras la întâmplare un foc de armă într-un tufiş unde, presupunea el, trebuia să se afle un porc mistreţ. Că aşa l-au informat „tovarăşii”. Cum miliţienii trimişi să aducă vânatul nu se mai întorceau, s-a dus el să vadă ce se întâmplă. Acolo, grupul de miliţieni bătea un iepuraş cu pulanele să recunoască că e porc mistreţ).

Şi de ce bate poliţistul? Pentru că, să-l cităm pe un fost ighepist şef, Florin Sandu, acesta „faţă în faţă cu o persoană, s-o denumim infractor, e şi el om, are trăiri interioare, nu ştie care va fi finalul acţiunii sale”. Consideraţiile acestea sunt mai mult amare decât acide, căci ele vin în prelungirea unor rapoarte semnate, an după ani (de mult prea mulți ani) de către Amnesty International şi APADOR-CH cu privire la aceste, să le numim, „trăiri interioare” al căror final se lasă cu spitalizarea sau înmormântarea „persoanei, s-o denumim infractor”. Prin anii ’50, când viitorul ex-general Sandu poate că se şcolea să devină unul dintre miliţienii patriei, „persoana” care avea neşansa să se afle în faţa anchetatorului era denumită „bandit” până şi-n actele de trimitere în judecată. Oricum, saltul de la „bandit” la „infractor” în catalogarea persoanei aflate faţă în faţă cu poliţistul dovedeşte, nu-i aşa, o creştere calitativă în modul de gândire a omului legii. Că persoana aflată în faţa poliţistului s-ar putea să fie doar un biet contribuabil, şi nu un infractor, asta nu mai ţine, însă, de finalul imprevizibil al acţiunii celui dintîi. Căci, vorba lui nea’ Sandu, „Poliţistul nu are dreptul să tragă duble” (adică, vorba cântecului, „ce-ai omorât, omorât rămîne).

Că Poliţia gândeşte şi acţionează în continuare ca Miliţia o dovedesc lipsa de experienţă a unor ofiţeri şi subofiţeri, care „au contribuit la opinia că poliţia se face vinovată de rele tratamente” – 40 la sută dintre poliţiştii cercetaţi de Parchet, cam în fiecare an, se fac vinovaţi de folosirea abuzivă a forţei. Deci 172 de cazuri din cele 434 declarate. Asta semnalează deja o mentalitate.

Cum mentalitate este şi atitudinea celor care, la adăpostul uniformei, încalcă legile, că-s mici şi nesemnificative raportate la uniforma pe care ei o poartă. Într-o sâmbătă seara, acum câțiva ani, întorcându-mă cu un prieten de la Dej, am oprit regulamentar la trecerea de pietoni din Mărăşti, imediat după podul de intrare în cartier. Prin dreapta noastră, fără să-i pese de pietonii pentru care noi am oprit, a ţâşnit miliţianul (era în uniformă şi n-avea bunul simţ să poarte măcar centura de siguranţă dacă tot era la volan) care conducea autoturismul „Mercedes 190” de culoare albastră cu numărul de înmatriculare Cj-11-JUC. Am scris și atunci, scriu și acum: poate, ne explică şefii lui, de ce.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Țara bizonului liniștit și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Prezumţia de fractură deschisă

  1. Dacă vrei să primeşti un răspuns care, de altfel nu te va mulţumi dar, va fi totuşi un răspuns, trimite o petiţie la Preşedinţie , cât mai este actualul.
    Eu am avut inaintate plângeri penale în 2009, la începutul aventurilor mele cu justiţia, şi nu erau înregistrate la procuratură şi poliţistul nu făcea nimic. Am sesizat toate instituţiile, parchete superioare , DNA, DGA, Avocatul Poporului şi s-au speriat un pic, doar puţin, după ce am scris Preşedintelui. În particular, un poliţist m-a rugat să nu m-ai scriu acolo! Sigur că nu i-a speriat într-atât încât să şi citească hârtiile depuse de mine.

    • Sare'n Ochi zice:

      oho! am parcurs si eu lungul drum al petitiilor 🙂
      sa vezi ce simpatici erau toti prin anii 90, pana la introducerea legii accesului la informatiile publice declasificate. ca n-au citit legea, este alta problema – dar nitel i-am speriat cu faptul ca ma putea prevala de legitimatia de jurnalist si-i obligam sa-mi raspunda in 48 de ore, nu in 30 de zile ca la restul lumii.

  2. Nu ştiu de ce sunt făcute legile în România, poate pentru a fi încălcate.
    Îndrăznesc să dau Inspectoratul Şcolar Prahova în judecată. Tribunalul Prahova îmi cere o copie care să certifice că este după Contractul meu de Management 66G/01.05.2006.Am scris numărul că poate îl găseşte cineva. Pe mine m-au păcălit şi mi-au dat doar o copie xerox. Cer ISJ PRAHOVA în scris şi aştept cele 30 zile. Actul mi-era necesar în procesul pe care îl aveam intentat împotriva lor. Nici până azi nu l-am văzut. Fac o plângere penală pentru neglijenţă în serviciu.

    N.U.P. Nu mi s-a eliberat documentul cu pricina pentru că au crezut că l-am cerut fără a avea nevoie de el! Ce zici?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.