de Ion Mureşan

Acum vreo cinci ani, mergând spre casă, am văzut la marginea satului doi ţărani bătrâni cosind. Aveau  cârjele de olog prinse cu cureluşe de umeri şi cum înaintau pe câmp, şontâc-şontâc, lovind iarba cu coasa, păreau nişte ciudate fiinţe cu patru picioare, păreau că se micşorează şi cu  fiecare brazdă coboară în pământ. Nu mi-a fost dat să văd o mai cutremurătoare imagine a îmbătrânirii satului românesc. Tot în aceea vreme începuseră să apară, sporadic, monografii de sate ardelene. Am tras concluzia că ţăranii se retrag sub glie, satul se retrage în biblioteci, iar bibliotecile se retrag în praf.

De un 10 mai, care este Ziua Regelui, am fost invitat în comuna Vultureni, judeţul Cluj. Se întîlneau acolo trei sate înşirate pe aceeaşi Vale: Aşchileu, Vultureni şi Borşa. Veniseră elevii, primarii, directorii şcolilor, profesorii, şefii posturilor de poliţie etc. De nimeni ştiuţi, decât de ţăranii care sărbătoreau Izvorul Tămăduirii, fără şansa de a avea audienţa unui meci între Dinamo şi Steaua, fără prime de joc de zeci de mii de dolari, copiii din trei comune s-au întrecut la cros pe drum (între Magazinul sătesc şi Postul de poliţie), au jucat fotbal prin iarba care le ajungea până la genunchi susţinuţi de galeria amestecată de la umbra răchiţilor şi au primit la urmă diplome, în cadru oficial. Toată lumea a vizitat muzeul de istorie înjghebat de un profesor localnic, excepţional de inimos, s-a uimit în faţa obiectelor din neolitic, epoca bronzului, perioada dacică şi romană, evul mediu, descoperite pe teritoriul comunei gazdă, atestată documentar din 1314, a admirat uneltele gospodăreşti cărora abia ţăranii bătrâni le mai ştiu rostul, a trecut printre rafturile bibliotecii săteşti. Am văzut şi placa de marmoră, descoperită din întâmplare, care a fost pusă pe peretele şcolii noi, prin 1937 şi care a stat din vremea Diktatului de la Viena până de curând, deci aproape 60 de ani, ca postament sub o sobă, pentru că pe ea scria că edificiul a fost înălţat în vremea “Majestăţii Sale Carol al II-lea”.

Din trei sate se adunaseră copii câţi pe vremuri din două clase. Nici măcar atâţi cât număra corul satului, care funcţiona sub semnul “ASTRA”, prin 1932 când cânta la Praga şi la Budapesta şi la Bucureşti. Cu cât istoria se dovedea mai lungă, cu atât urmaşii ei erau mai puţini. “Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă pentru această afirmaţie)” – spunea Blaga în discursul său de recepţie la Academia Română în 1937. De atunci, România nu a făcut decât să sărăcească în “mari copilării”.

Întâlnirea copiilor din trei sate din Transilvania ca să se întreacă la cros şi la fotbal după ani de zile de lâncezeală, trei directori de şcoală comunală şi trei primari care stau la masă şi discută cu gravitate de ţărani gospodari după ani de derută, mi se pare un eveniment de aceeaşi importanţă ca intrarea în NATO și în UE. Desigur, ei nu vor ajunge niciodată pe micul ecran, nu vor fi chemaţi la talk-show-uri. Nu li se va cere niciodată părerea.

Evenimentul nu este unic. Satele au început să dea semne, timide, de viaţă. Am văzut în Elveţia şi Franţa mici comunităţi prospere etalându-şi cu mândrie trecutul. Micile comunităţi sărace din Ardeal, cu desaga trecutului în spinare, încep să-şi caute, timide, prin ceaţa acestor ani intrarea în viitor. Sunt semne pe care nu avem voie să le ignorăm: greoi, opintit, încăpăţânate satele încep să iasă din monografii.