Identităţi ardelene pierdute şi regăsite

de Al. Cistelecan (2003)

Globalizarea are printre efectele ei colaterale – un fel de “victime colaterale”, cum ar veni – şi resuscitarea dezbaterilor identitare. Trăim cu un fel de panică triumful globalizării, ca şi cum aceasta, în avîntul ei de neoprit, ar urma să şteargă nu numai diferenţele, dar şi identităţile. Uniformizarea lumii e, fără îndoială, un efect imediat al procesului de globalizare. Un unic model economic, un unic model societal, un unic model politic, un unic model mediatic etc. – peste tot începe să prevaleze această tiranie a unicului. O tiranie care e cu atît mai eficientă cu cît nu e mai puţin o fascinaţie, o seducţie. Primii care s-au alertat la această tendinţă spre monotonie au fost, fireşte, producătorii de cultură (în toate sensurile sau, oricum, într-un sens atît de larg încît să poată cuprinde şi turismul, foarte interesat să ofere ceva diferit, dacă nu ceva “unic”). Culturile încearcă să-şi apere identităţile. Cu cît ele sînt mai mici, mai în primejdie aşadar, cu atît sînt mai reactive (şi mai reacţionare) la perspectiva de a se vedea topite într-un talmeş-balmeş global. Discuţiile identitare s-au purtat cu vîlvătăi în vremea naţiunilor. Acum ele se poartă mai degrabă cu eleganţă academică, cu un fel de scepticism interiorizat. Oricum, pe o partitură de elegie şi cu sentimentul unei recompuneri muzeale. Cu cît identitatea e mai ameninţată de fluidizare, cu atît mai scrupuloşi sînt cercetătorii de identităţi. Ei vor să lase, înainte de apocalipsa identităţilor, tabloul lor complet.

Ardelenii sînt printre cei mai harnici în dezbaterile identitare. Dezbateri identitare “intra-româneşti”, menite să valorizeze diferenţele provinciale de mentalitate. Poate că ei sînt şi cei mai interesaţi să-şi compună o diferenţă sau să-şi valorifice diferenţa (pe care o au sau măcar cred c-o au. De la un punct încolo, e cam totuna: începi să ai ceea ce vrei să ai sau crezi că ai). Dezbaterile din jurnale, cam după ureche, sînt dublate de un al doilea front – mult mai riguros: frontul academic. Nu de mult a apărut o carte relevantă pentru acest argument “identitar”, fie că el e tratat cu supleţea de ziar, cu resentimente îmbufnate sau cu gravitate. E vorba de cartea doamnei Edit Szegedi – “Identităţi premoderne în Transilvania”. Nu e o carte “ofensivă”, ci doar o carte de recuperare a memoriei. Doamna Szegedi developează condiţia identitară a Transilvaniei din secolele XVI-XVII (tot o “perioadă de tranziţie”), adică exact acea perioadă în care policromia confesională începe să dubleze policromia etnică. Un proces nu fără traume, avînd în vedere că el cuprinde Reforma religioasă, cu etapele ei de radicalizare dogmatică, şi începuturile Contrareformei. Secole, aşadar, de vivacitate, în care identităţile încep să se precizeze printr-o dublă determinare: etnică şi confesională. Criterii de determinare care au rămas apoi aproape neschimbate. O epocă, pe scurt, cum zice autoarea, “destul de diferită şi totuşi apropiată de a noastră”. Apropiată nu atît în timp, cît în similaritatea unor procese. Mai atent sînt cercetate două cazuri-model: Braşovul şi Clujul (acesta din urmă un oraş “unitarian” vreme de aproape un veac). Teme “cu actualitate”, cu bătaie în vremea noastră, sînt, în principal, toleranţa şi intoleranţa religioasă. Nu modele de toleranţă caută, în trecutul cercetat şi în vremuri destul de aspre, cercetătoarea. Dar unele soluţii alese pe atunci (chiar dacă azi ar fi inaplicabile, atît din considerente dogmatice, cît şi din considerente de “proprietate”) sînt cel puţin semnificative. De pildă, trecerea “anuală” a Catedralei Sfîntul Mihail din Cluj de sub jurisdicţia reformaţilor germani sub cea a reformaţilor unguri. O asemenea pendulare ar părea azi, fireşte, un sacrilegiu. E însă un semn că fiecare epocă îşi poate găsi o soluţie de toleranţă.

Acest articol a fost publicat în Lecturi necesare și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Identităţi ardelene pierdute şi regăsite

  1. apellamemorie zice:

    Atitea cuvinte drese si cotite ca sa spuna ce? Ca dumneavoastra ardelenii n-ati fi la fel de prosti ca regatenii, care se lasa condusi de la Bucuresti de tot felul de pacalici. Ca la dumneavoastra constiinta nationala,etc,etc,etc si dupa modelul frantujilor ati fi un bot „mai altfel” decit noi ceilalti. Ca nu va place sa va apese prostia generala de rromani asa cum ne apasa pe noi si vreti s-a impartiti intre domniile voastre mandria de ardeleni …

    Insa uitati ca dracu’ de la Bucuresti are tot atitea capete de ardeleni, deopotriva romani si maghiari, Ca nu se dovedesc a fi cu nimic mai buni decit ceilalti, ci doar la fel de hoti si ticalosi

    Asta este ceea ce se ascunde de fapt in spatele acestei „mandrii”

    • Sare'n Ochi zice:

      mai citeste textul o data. cred ca zice cu totul si cu totul altceva – despre slabiciuni si modul in care acestea pot fi tinute in frau si despre toleranta. si nu casa de toleranta care este indeobste atat politica cat si Bucurestiul (ca si „politicieni” si „oameni de afaceri” aciuati p-acolo).

      • apellamemorie zice:

        Desi evident exagerat, comentariul porneste de la textul de mai sus in care (dupa putinele cunostinte pe care le am in domeniu, pentru ca exagerarile de ambele parti mi-au produs intotdeuna un reflex de respingere) este evidenta existenta acelei convingeri a unei superioritati ce s-a nascut odata cu aderarea la Patria Mama in interiorul Partidului National al Romanilor din Transilvania, care au disparut abia dupa fuzionarea lui cu partidul lui Ion Mihalache. Tocmai asta era ceea ce sustineau dinsi. In ceea ce priveste o discutie valoroasa pe tema descentralizarii si regionalizarii, am descoperit-o intr-un articol al lui Takis Fotopoulos, Despre Democratie in Atena Antica, in care autorul face o analiza extrem de interesanta asupra directiilor actuale ale descentralizarii in cadrul Europei Comune, reusind sa lase la o parte toate fumurile identitare ce ne macina in special pe noi romanii, desi cred ca ar trebui sa fim ultimii care sa ridice asemenea pretentii absurde.

    • nelucraciun zice:

      @apellamemorie
      La 1919 (chiar asa!) s-au unit niste provincii ale unui imperiu capitalist cu mentalitate occidentala cu doua provincii foste vasale ale unui imperiu otoman care exportase acolo o mentalitate de tip fanariot.
      Mentalitatea fanariota a avut castig de cauza, s-a intins, precum raia, peste intreaga tara. A castigat un impuls urias odata cu victoria contrarevolutiei din ianuarie 1990, avandu-i ca protagonisti si beneficiari pe membrii unei aliante sui-generis, alcatuita din fostii aparatnici si hotii smecheri, proveniti in special din mahalalele bucurestene, dar nu numai de acolo. principalul perdant a fost poporul roman de pe amandoua versante ale Carpatilor.

      • apellamemorie zice:

        Nu cred ca ar trebui uitat deloc, ca Regatul Romaniei era la acea data o forta politica si economica deloc de neglijat in regiune. Principele Carol I a reusit sa faca din aceste doua Provincii Romanesti (ce si-au mentinut un statut special cu Inalta Poarta, in ciuda faptului ca n-au primit sprijin din partea acestui Apus decadent vreme ce citeve secole, fara a ajunge sa devina Pasalic, ca altii…) Cit despre fanarioti, uneori acestia s-au dovedit mult mai patrioti ex. Grigore al III-lea Ghica, spre deosebire de „domnii” de dupa ’89 ce se folosesc de exemplul „fanariotilor”, dar care au reusit sa instraineze toate bogatiile tarii, sau Alex. Ipsilante, care a insemnat mai mult pentru aceasta tarisoara decit totii Abramburicii care au distrus cu tavalugul imensei lor prostii sistemul educatiei romanesti.

        Despre Romania din 1877 a Regelui Carol I spunea Iorga ca nu mai este un loc „pe unde se trece si petrece”. In vreme ce azi petrec pe aici toti Corbii veniti de prin lumea larga sa-si chiverniseasca avere prin frauda si coruptie…

      • apellamemorie zice:

        In plus, vad ca se bate tamtam-ul pe „influenta marilor puteri”, pe „interventia Armatei Romane”, etc. uitindu-se cu desavirsire ca Marea Unire a fost rodul actiunii unei pleiade de mari patrioti, cei care au determinat si Marile Puteri si Statul Roman sa tina seama de vointa locuitorilor din teritoriile aflate vremelnic sub dominatie straine. Ca aceasta Vointa a fost in cele din urma cea care s-a impus la masa de aliante si tratative. Si cred ca noi romanii ar trebui sa-i cinstim pe acesti Mari Inaintasi, asa cum stiu bunaoara americanii sa faca cu semnatarii Independentei, numindu-i Parinti Fondatori. Pentru ca fara actiunea lor personala, fara acea permanenta legatura cu teritoriile din afara Tarii, fara cartile si publicatiile de limba romana pe care le trimiteau, uneori clandestin, acolo, nu s-ar fi putut niciodata realiza Marea Unire. Ar fi meritos pentru noi daca cel putin am putea mentine ceea ce ei au reusit a construi. Mi-e teama insa ca nu ne ridicam la nivelul datoriei noastre.

Lasă un răspuns la nelucraciun Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.