Societatea fără uniformă

de Ion Pop

Se vorbeşte destul de mult, de la o vreme, despre slăbiciunea societăţii civile româneşti, adică a acelui segment cetăţenesc neînregimentat politic, dar dornic să se angajeze în ceea ce numim, de obicei, „viaţa Cetăţii”. Ar fi un spaţiu social al libertăţii de gîndire şi de opinie, al unei independenţe de spirit la care visează destul de mulţi dintre semenii noştri. Iar dacă e să identificăm o asemenea parcelă de libertate, ea e de căutat, desigur, în primul rînd în lumea intelectualilor, a „intelighenţiei”, adică a păturii celei mai lucide şi mai dispuse, în principiu, să pună întrebări lumii în care trăieşte şi puterii temporare care o guvernează, în numele unor exigenţe degajate de interesele aşa-zicînd practice şi realiste ale oricărui regim politic. Acestei părţi a „societăţii civile” i se asociază multe alte straturi, de oameni care acţionează pe terenul aparent mai modest al acţiunilor în folosul semenilor – diverse fundaţii, asociaţii de sprijin pentru o cauză sau alta a unor grupuri defavorizate, locale sau din alte alte părţi ale lumii, pentru susţinerea unor iniţiative culturale, ecologice etc. Şi la un nivel şi la altele, asemenea organizaţii cu angajament benevol, au căpătat în ultimii ani o importanţă semnificativă.

„Romantismul” post-revoluţionar a creat la început iluzia deşteptării multor bune sentimente, a unui soi de avînt cetăţenesc, de ofertă a serviciilor „gratuite” pentru uzul colectivităţii. Pătura intelectuală, „luminată” prin definiţie, a contribuit la închegarea mai multor nuclee de reflecţie asupra marilor teme şi misiuni ale noii epoci, adesea la înalte cote patetice şi de dialog tensionat, polemic cu tot ce mai ţinea de ruinele dictaturii. Au fost anii de glorie ai Alianţei Civice, momentele cele mai fertile ale Grupului pentru Dialog Social, punctele de plecare a numeroase organizaţii nonguvernamentale. Aceste organisme fără uniformă au avut un rol major în „deşteptarea” ne-imnică a românului şi, oricîte decepţii se mai exprimă din partea veşnic nemulţumiţilor de pe margine, îl mai au şi îl vor mai avea. Ar fi şi îngrozitor de trist ca cetăţeanul român de astăzi să nu simtă nevoia de a se exprima în afara perimetrului strict controlat de ideologia de partid. S-a putut observa, însă, cît de activă a fost puterea imediat post-comunistă în sensul descurajării unor astfel de nuclee de reflecţie şi de acţiune. De la nivele foarte înalte, s-a aruncat discreditul asupra intelectualilor în primul rând, a celor mai hotărîţi în înfruntarea „neocomunismului”, a rămăşiţelor securităţii politice şi a spiritului ei, aţîţînd contra lor „masele de oameni ai muncii”, întreţinând campanii de denigrare dintre cele mai murdare. Acum aceste semne de ură antidemocratică s-au mai domolit, societatatea s-a mai schimbat, ne „monitorizează” şi restul lumii, dar multe inerţii ale vechii puteri supravieţuiesc, profitînd şi de o anume oboseală şi decepţie, pe fondul mizeriei generalizate, care obligă mai degrabă la egoism. Strategii mai dure ori mai subtile încearcă şi astăzi amorţirea spiritului critic al societăţii civile – de la încercările de „racolare” a unor oameni de cultură, la infiltrările mai mult s-au mai puţin făţişe ale propriilor „trupe” printre manifestanţii împotriva unor decizii strident antidemocratice. În fond, purtătorii PSD-işti de pancarte din „lanţul viu” strîns de curînd în jurul Parlamentului nu erau decît noii „mineri”, cu ciomegele şi răngile travestite în roze… Dar dacă pomenitul „lanţ” n-a avut verigile strînse la nivelul aşteptărilor, a fost şi pentru că e aproape absentă la noi educaţia civică (cum va fiind predată acum în şcoli această „materie”?), făcută prin alte locuri foarte de timpuriu şi cu efecte reale: şcoală patriotică în sens autentic, dar şi atentă la „celălalt”, la problemele tuturor celor cu… probleme. Tocmai această şcoală a solidarităţii limpezi, lucide, constructiv-critice, generoase în iniţiative, lipseşte ori e încă timidă la noi. Mizeria materială prelungită n-o va încuraja, iar guvernanţii cu tendinţe „monolitice” nici atît. Starea de veghe e însă vitală pentru creşterea sănătoasă a lumii noastre. O va întreţine – e de sperat – generaţia tînără post-decembristă.

Acest articol a fost publicat în Lecturi necesare și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.