Fals tratat de convieţuire (Vilmos)

de Alexandru Vlad

Tocmai treceam strada după ce coborâsem scările prea largi ale hotelului în care mă congelam de câteva zile când am fost interpelat cu destulă familiaritate de un individ vârstnic şi ridat, într-un fel de salopetă, care mi se adresa din mers traversând neglijent într-o zonă în care maşinile te puteau lua oricând prin surprindere. Omul turui o serie lungă de cuvinte în ungureşte, din care singurul pe care l-am priceput a fost cuvântul „hotel”. Aşa că am răspuns cu singura frază pe care o ştiu bine în ungureşte, anume cea prin care recunosc că nu vorbesc ungureşte, ci doar româneşte, limbă în care rog să fie repetată întrebarea.

– Este şeful hotelului acolo?

Nu-l cunoşteam pe şeful hotelului şi nu mă interesa unde e, dar am răspuns:

– Nu ştiu. Dar este o fetişcană la recepţie la care merită să te uiţi cu toată plăcerea. Asta e acolo şi-mi ajunge. O prefer pe ea.

Omul izbucni în râs şi se opri să mă aştepte tocmai în mijlocul străzii, mă luă prieteneşte de braţ şi trecurăm în spaţiul larg al parcării.

– Vilmos Szocs, se prezentă el.

I-am spus şi eu numele. Nu mă lăsa de braţ deşi ajunsesem de mult în spaţiul larg, bătătorit, în care nu se găsea la ora aceasta nici o maşină oprită.

– Aici mă duc, spuse el şi-mi arătă localul „Veveriţa”. Hai să bem câte un Angeli.

Nu ştiam ce era acela Angeli.

– Şi eu tot aici mă duc, dar ca să mănânc, nu să beau.

Intrarăm amândoi într-o sală surprinzător de aglomerată, ţinând cont că nu se aflau maşini în parcare, şi găsirăm două locuri faţă-n faţă la o masă la care mai mânca o pereche.

– Dar înainte totuşi bem ceva.

Am declinat invitaţia. El făcut semn chelnerului care se pare că îl cunoştea şi-i spuse să aducă două pahare de Angeli, unul mare şi unul mic. N-am mai comentat, observând că Angeli este un aperitiv amărui şi foarte uşor. Ne-am uitat unul la altul peste masă.

– Şi ce faceţi aici?

Mă trata când cu pluralul politeţii, când cu singularul, după cum i se potrivea pe moment. I-am spus cam ce făceam eu prin zonă, având grijă să nu-i trezesc nici un fel de suspiciune, dar era mult prea bine dispus pentru aşa ceva. Şi vorbea româneşte fără nici un fel de efort.

– Eu sunt dulgher de meserie. Stau aici vizavi. Când ne-am întâlnit tocmai ieşeam de la mine de acasă. Aia e casa mea. Am cumpărat-o cu o sută patruzeci de milioane. Dar mai am o casă mai jos, tot pe dreapta, chiar lângă zidul mănăstirii, una nouă, făcută de mine.

– Am văzut mănăstirea cu zidul ei de cetate. Am văzut şi casa cred, una cu dantelărie de lemn.

– Aia, aia, se bucură el c-o remarcasem.

– Dar pentru că veni vorba, am început eu să-mi fac meseria, cum de se construieşte tocmai aici o mănăstire ortodoxă atât de mare. De unde au avut ăştia atâta teren? Spaţiul acela e enorm.

Se mohorî puţin şi nu se grăbi să răspundă. Apoi:

– Terenul l-au cumpărat şi au şi avut ceva de dinainte. Nu ştiu prea bine, că eu numai de patru ani m-am mutat aici. Dar ascultă-mă pe mine, ceva nu e coşer cu mănăstirea asta. Zidul acelor e atât de mare că să nu se vadă ce se petrece înăuntru.

– Dar de unde au atâţia bani? Asta trebuie să coste sute de milioane.

– Costă miliarde, ascultă-mă pe mine că mă pricep, sunt constructor.

– Dar de unde banii?

Ridică din umeri.

– De la guvern, de la parlament.

Mi-am manifestat neîncrederea că guvernul, care nu avea bani de pensii ar construi mănăstiri supradimensionate, fie ele şi ortodoxe.

– Dar au fost aici, toţi au fost aici.

– Cine o fost aici?

– Petre Roman, şi Iliescu, şi Funar. Şi preotul acela mare, alb.

-Teoctist.

– Acela. Au fost aici acum câteva săptămâni. A fost mare adunare şi a venit şi arhiepiescopul de la Ciuc. O fi fost vreun eveniment din acelea ce amesteca oamenii politici, în campanie electorală, cu înaltul cler ortodox, şi unde unii se aflau cu voturi şi ceilalţi cu bani. Se aplecă peste masă să nu ne audă cei din jur:

– Şi armata.

– Ascultă-mă pe mine, ceva nu e coşer cu mănăstirea asta. Armata sapă pe sub ea, fac cine ştie ce.

– Ce-ar putea face? Depozite, adăposturi…

– Eu nu ştiu. Dar de la mine din grădină se vede, dimineaţa devreme, că au săpat toată noaptea. Se vede pământul scos cu găleţile, înainte de-a apuca să-l îndepărteze. Ca la evadări şi la construcţiile secrete, m-am gândit eu, cea mai mare problemă e cum să se debaraseze de pământul rezultat din săpături.

Veni şi chelnerul şi ne aduse paharele cu un lichid dulce-amărui, vişiniu la culoare, aşa-zisul Angeli. Am ciocnit.

– Îmi spuneai că numai de patru ani ai venit aici, am întors eu discuţia la un anume amănunt ce-mi rămăsese în minte.

– Da, spuse el. Am venit aici, am cumpărat teren şi am făcut prima casă, dar oamenii de aici sunt cam…

Nu găsi cuvântul şi făcu un gest care putea însemna orice, dar nu ceva bun.

– Şi înainte?

– Am lucrat o vreme în Germania. Am făcut întâi căsuţe mici de lemn pentru export. Apoi m-am dus acolo să le montez şi să fac şi altceva. Am câştigat bani! Uite aici!

Îmi arătă mâinile bătătorite şi aproape negre. Ne-am strâns mâinile peste masă, am ciocnit şi am gustat iar din pahare. Veni şi mâncarea şi pentru că probabil era mort de foame începu imediat să mănânce. Pentru că nu-mi luasem salată îmi puse de la el, lângă friptura mea, ceva varză crudă dată mărunt prin răzătoare.

– Acum am sosit de la Braşov, îmi spuse el cu gura plină. Am adus un camion de lemne. L-ai văzut poate în sicatorul de lângă casă. N-am apucat să descarc decât pe jumătate. Sunt mort de foame şi oboseală.

Am tăcut amândoi o vreme, dar ridică şi el ochii din farfurie cu chef de vorbă.

– Mai am şi un TIR, spuse el ceva mai discret, care are şofer şi face transport de lemne spre Germania.

Se uită să vadă ce efect au toate astea asupra mea. Am stat şi am cântărit lucrurile. Asta nu era puţin, ce avea el. Chiar dacă era numai coacţionar la camionul mare. Probabil mai era vorba şi de o licenţă de export pentru lemn care se emitea în condiţii de relaţii bune şi cotizaţii discrete. Cel care făcea rost de ea n-o avea niciodată cu totul în mână: cel care o emitea, cel care o negocia, mai ţineau şi ei de un col. Şi mi-am amintit ce-mi spusese un consilier maghiar din Miercurea Ciuc: „Pentru o afacere trebuie să ai un român , care să aranjeze „ploile” la Bucureşti, şi un ungur care să facă rost de bani din Ungaria”.

– Dar alţi oameni de aici mai fac câte ceva? E o zonă frumoasă şi turismul e posibil.

Dădu din mână a lehamite. Nu făceau, nu făceau decât să fie invidioşi pe el. Vilmos Szocs.

– Şi cine lucrează pentru dumneata? Lucrezi singur?

– Nu. Domnule, eu mi-am adus nişte maramureşeni. Angajaţii mei la tăiat pădure sunt români. Nişte oameni înalţi, care nu vorbesc prea multe, dar care lucrează de te sperii. Dacă mă duc la ei şi-i întreb: „Oare parcela asta o terminăm până diseară”, ei nu răspund nimic, nu zic nici da nici ba. Dar când mă duc seara parcela-i terminată, la pământ, făcut curat. E adevărat – dimineaţa beau două ştampele de pălincă, nu unul, şi pălincă tare, făcută de mine, mănâncă aşa ca la un kil de slănină, iar seara le fac eu mămăligă. De două ori pe zi mănâncă. Făcea gesturi ca să-mi sugereze cantitatea de pălincă din acele ştampele, bucata de slănină şi ceaunul de tocană şi mămăliga în care se învârtea cu făcăleţul. Vorbea bine româneşte, dar gesturile acestea erau ca o traducere în paralel. Am continuat şi noi să mâncăm până când am terminat. Apoi se oferi să mai bem câte ceva. Eu am refuzat şi el şi-a comandat un pahar de vin alb. Eu am cerut cafea şi el repetă comanda pentru mine folosindu-se de trecerea lui şi ca să fim siguri că ospătarul nu mă va lăsa să aştept.

– Pentru că, adaugă el, a trebuit să fac şi un gater. Dar asta de la început, când am pornit afacerea cu căsuţele, pentru că apărea oarecum sentimentul că el le ia pe toate, face bani pe care i-ar fi putut face oricare dintre ei, dacă n-ar fi fost atât de inerţi.

– Şi înainte de-a veni aici unde erai?

– La Codlea. Cunoşti Codlea, lângă Braşov?

Am confirmat.

– Halele acelea mari, la intrare, de mine sunt făcute. Şi cele de la „Colorom” şi cele de la florărie. Am fost peste tot: la Bicaz, la Moineşti – şi continuă să enumere până când am pierdut şirul. Considera de la sine înţeles că şi eu fusesem cel puţin odată în acele locuri, fostele „mari şantiere ale patriei” şi mai mult ca sigur că reţinusem halele.

– Am fost şef de echipă. Am avut în subordine şi români şi maghiari. Şi n-am avut nici un fel de probleme. Ştii pe care îi dădeam afară?

Nu aveam cum să ştiu.

– Pe cei care pârau! Pe cei care veneau la mine să-mi spună că aşa, că aialaltă. Ziceam – „Bine” şi când apărea ocazia mă descotoroseam de ei.

Se uită la mine şi fu mulţumit că nu mai trebuie să-mi spună de ce aplica această metodă, că înţelegeam criteriul ca pe unul deplin justificat.

– Am avut apoi casă în Codlea, casă frumoasă cu viţă de vie. Făceam 250 de litri de vin numai din via de pe casă. Am vândut ca să vin aici, să cumpăr terenul şi să fac ceva, să ridic gaterul. Apoi cel care a cumpărat casa a tăiat via ca să aibă… Ezită.

– Vilam.

– Lumină.

– Lumină mai multă. Şi i-am spus, „Domnule David, cum ai putut face aşa ceva!” Cred că şi Dumnezeu s-a supărat pe el! Dar, Mă rog…

Din cauza oboselii şi poate a paharelor de Angeli şi vin, începu să mai amestece cuvintele, folosind câte unul în ungureşte până când îi găsea corespondentul.

– Mâine să nu vii să mă vezi, bine că mi-am amintit, pentru că duc la Panciu să cumpăr struguri. Noaptea asta dorm, pentru că pic de pe picioare acum, am condus toată noaptea trecută şi am sosit abia astăzi. Mai descarc doar camionul şi mă culc. Mâine pornesc imediat ce se crapă de ziuă. Dar poimâine să vii să-ţi arăt ce fac soldaţii aceia în spatele mănăstirii.

Am rămas astfel înţeleşi. Am hotărât ca ziua următoare să vizitez singur mănăstirea, să văd ceea ce se vedea prin faţă. La nota de plată aveam să văd că paharul acela mic de Angeli îmi fusese trecut totuşi mie, alături de mâncare şi cafea, şi nu lui care se oferise să facă cinste.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Lecturi necesare și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.