Profesor: o meserie moartă

de Ion Mureşan

Au şi meseriile viaţa lor. „Creşterea şi descreşterea” gloriei diferitelor profesiuni e legată de comanda socială. Comanda socială diferă în funcţie de priorităţile pe care le stabilesc programele de guvernare ale partidelor aflate la putere în politica lor economică şi socială. La fel de adevărat este că, pe lângă mărimea salariului, un plus de atractivitate pentru o meserie sau alta o dă şi statutul social pe care ea îl conferă. Altfel spus, respectul de care se bucură practicantul ei în societate.

A fost o vreme, în timpul industrializării socialiste, când tot al doilea student din oraş era politehnist şi tot al treilea doctor, dacă se putea, de dinţi. Locurile erau multe, dar şi atracţia era mare. Nu oricine ajungea inginer. Dar ce vorbesc, chiar şi subinginer era bine dacă ajungeai! După revoluţie, vremea inginerilor a trecut. Astăzi, reprofilaţi, îi găseşti vârâţi peste tot: în presă, în agenţii de publicitate, la case de discuri ori în marketingul artistic etc. Cei mai mulţi însă, poate pentru că au dobândit încă din şcoală un spirit mai pragmatic, fac carieră frumoasă ca oameni de afaceri ori politicieni. Au firmele lor cu obiect de activitate ce nu are nici în clin, nici în mânecă cu industria sau agricultura.

Meseria de dascăl era şi ea destul de căutată. Dacă nu pentru mărimea salariului, atunci pentru stabilitatea lui. Ori pentru că vacanţa şi concediul se suprapuneau. Şi poate nici măcar astea nu erau argumentele principale pentru a opta să fii învăţător sau profesor. Erau încă vii în capul părinţilor (în fond, şi ei aveau un cuvânt greu de spus) respectul pentru cei care i-au învăţat ceva şi ecourile tradiţiei, cele venite din vremea când profesorul era salutat pe stradă cu clopul în mână. Profesorii nu au venit în valuri. Numărul lor a fost oarecum constant. Tot ce era în plus era înghiţit de şcolile săteşti. Apoi, retribuţia dascălului se menţinea mereu în limitele decenţei. Şi atribuţiile sale se menţineau, cu excepţia perioadei din vremea paranoiei lui Ceauşescu, când muncile agricole intraseră tot în competenţa dascălului, în limitele decenţei. Poate că un plus de respect îi aducea omului truditor pe „ogorul pedagogic” şi faptul că fiecărui potentat politic i-a purtat cineva mâna atunci când a învăţat să scrie tremurat primele litere şi să se semneze pe coperta caietului.

Însă, de pe vremea lui Ion Iliescu şi al marii corupţii, se pare că toţi oamenii s-au născut cu statutul şi carnetul partidului de guvernământ în mână, direct învăţaţi, direct miniştri şi deputaţi, încă înainte de a li se tăia ombilicul. Şi că toţi dascălii s-au născut direct raţe. Din zi în zi mă aştept ca versurile „Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ” să apară în Constituţie, drept articol cu putere de lege. Nervii mei sunt, e adevărat, mai vechi. Aşa că nu am aşteptat demonstraţiile de stradă şi grevele dăscălimii ca să mă acresc. Îmi e de ajuns să citesc doar mici articole în ziare: cum în fiecare lună, mulți de profesori renunţă la catedră și iau calea bejaniei, iar cei care nu o fac, nu o fac fiindcă sunt pasionaţi de meserie. Afurisită meserie, şi nu pentru că profesorul ar trebui să umble cu carneţelul de amenzi în buzunar, ca să menţină disciplina, ca un miliţian! Şi nu pentru că ar trebui să fie câini de pază, apărând şcoala de hoţi, beţivi şi drogaţi. Şi nu pentru că trebuie să umble cu limba scoasă după bani de premii. Şi nu pentru că fiecare Abramburică ajunsă ministru a declarat o nouă „reformă în învăţământ” de câte ori i-a dictat interesul să modifice câte ceva în lege în folosul personal. Şi nu pentru că salariile dascălilor ar fi mizere şi mai mici decât ale celor care lucrează ca gunoieri. Şi nu pentru că şi le iau când consiliile locale apucă să le aprobe. Iar acest „şi nu” poate continua la nesfârşit. Până când, de atâtea umilinţe, meseria asta agonică nu va mai exista. Atunci, umili dar suficienţi, scăpaţi din robia cărţii, vom vota fără să crâcnim numai cu cei care întorc capul atunci când îşi văd învăţătoarea trecând „în paltonul vechi şi demodat” pe stradă, ca să nu fie obligaţi să-i spună „Sărut mâna”.

Acest articol a fost publicat în Un castravete, dom' Profesor și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.