de Alin Fumurescu

… pentru că Ion Iliescu n-are istorie. Da, da, nu rîdeţi – aşa e. Din moment ce Nea’ Nelu se conversează cu Istoria, şi dă vina pe ea, rezultă, logic, că o resimte ca pe ceva exterior persoanei sale. Actele lui Nea’ Nelu nu sînt întotdeauna ale lui Nea’ Nelu. Cînd treburile nu ies întocmai cum trebuie, actele nu mai sînt ale preşedintelui – sînt ale Istoriei. Prin urmare, preşedintele nu are istorie personală.

Întrebat zilele trecute dacă sau în ce măsură se simte responsabil pentru faptul că statul român e obligat în ultima vreme, prin deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, să scoată din buzunare (adică din buzunarele noastre), milioane de dolari despăgubiri pentru sentinţele nedrepte ale Justiţiei române, preşedintele a răspuns simplu: „în nici un fel.” „Cum?” au insistat reporterii. „Ca preşedinte, aţi declarat în 1995, la Satu Mare, că retrocedările imobilelor naţionalizate s-au făcut în pripă, mai mult de gura celor de la Strasbourg. Imediat după aceea, Curtea Supremă de Justiţie a început să anuleze, pe bandă rulantă, retrocedările deja făcute. Iar acum CEDO obligă statul la despăgubiri mult mai consistente. Cine este de vină?” Nea’ Nelu va fi tras adînc aer în piept şi a răspuns fără să clipească: „Istoria”. Istoria e de vină.

În faţa unei asemenea replici, care ascunde o întreagă filosofie de viaţă, nici nu mai ştii ce se cuvine să te pufnească mai întîi – rîsul sau plînsul. Am putea zice că ne aflăm în faţa unei banale fugi de răspundere: la urma urmei nu toată lumea poate mărturisi cu uşurinţă că a greşit fundamental, şi-atunci îşi caută-n jur un ţap ispăşitor. Sau am putea crede că de vină e filosofia marxistă, suficient de parşivă pentru a susţine, în acelaşi timp, că Istoria e implacabilă dar şi că proletarii îi vor grăbi „menirea”. Poate că, după atîţia amar de ani în care s-a adăpat, într-o formă sau alta, de la „idealurile neîntinate ale socialismului”, Ion Iliescu nu mai poate gîndi decît în termenii marxişti ai celui strivit de cizma Istoriei. Adevărul e, însă, mai simplu şi mai dureros.

Nea’ Nelu e pur şi simplu confuzat, iar asta nu din cauza vîrstei. Nea’ Nelu e confuzat de Istorie şi nu mai înţelege, de o bună bucată de vreme, nimic. Gîndiţi-vă doar cîte valori despre bine şi rău a trebuit să schimbe, de-a lungul timpului, omul acesta. De cîte ori, pe parcursul unei vieţi, ce pînă se dusese la culcare însemnase „bine”, se transforma, peste noapte, „în rău” şi invers: Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Uniunea Sovietică, Ceauşescu, comunismul, apoi socialismul, CAP-urile, capitalismul, Uniunea Europeană, NATO, Regele, Doina Cornea, Coposu, Petre Roman – şi lista ar putea continua mult şi bine. Te apucă ameţeala doar gîndindu-te de cîte ori Nea’ Nelu şi-a schimbat convingerile despre bine şi rău. Dar, ceea ce este mai grav, aceste schimbări n-au fost niciodată rezultatul vreunui personal efort intelectual sau al vreunei sincere revelaţii, cu accente mistice. De fiecare dată pe Nea’ Nelu l-a tras de urechi… Istoria.

Devine acum clar de ce, ajuns la vîrsta senectuţii, Ion Iliescu, nu se consideră cîtuşi de puţin responsabil pentru greşelile trecutului, pentru milioanele de destine la a căror distrugere a contribuit, într-un fel sau altul, de-a lungul anilor şi aruncă întreaga vină în cîrca Istoriei. Un singur lucru nu înţeleg. Dacă a fost tras pe sfoară de atîtea ori de către o Istorie pungaşă, ce îl menţine în continuare în activitate, implicat pînă peste urechi în viaţa politică? Cu alte cuvinte, ce îl determină să creadă că acum, tocmai acum, părerile lui despre bine şi rău sînt cele corecte? Ce îl determină să creadă că acum, în aceste zile, în acest mandat, nu va mai face greşeli fundamentale? Uite, dovada care i-ar putea ştirbi această încredere tocmai şi-a iţit capul de după colţ – şi are privirea vicleană a lui Adrian Năstase. Tu te-ntreabă şi socoate.