REFORMA INVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC – Învăţământul Superior (II)

de Alexandru Diaconescu

Toată lumea este de acord că învăţământul superior românesc este bolnav. El suferă de:

  1. câteva maladii congenitale, care ţin atât de „greaua moştenire comunistă”, cât şi de „matricea noastră spirituală” de esenţă balcano-mioritică (cum ar fi „caftanul” obţinut prin „viclenie” şi „mişelie”, sau asocierea pentru a pune mâna pe oile celui de al treilea cioban),
  2. la care se adaugă bolile cronice, de care suferă şi cea mai mare parte a universităţilor europene (cum ar fi ruptura dintre materiile teoretice şi practică),
  3. precum şi de câteva boli acute şi endemice, specifice ultimilor 20 de ani, printre care citez, dezvoltarea gigantescă, monstruoasă chiar (al cărui efect a fost metamorfozarea unor instituţii respectabile în adevărate S.R.L.-uri, care fabrică pe bani diplome fără acoperire), sau retardarea în raport cu universităţile de prestigiu din Europa şi din lume.

Dar dincolo de toate bolile fiziologice, tratabile fie cu bisturiul, fie cu o medicaţie adecvată, există la noi o criză mai profundă şi mai greu de sesizat, căci ea este de natură morală şi spirituală. Ea a infestat înseşi elitele noastre intelectuale şi asta echivalează cu o gravă disfuncţionalitate a creierului naţiunii. Această maladie inefabilă, boala bolilor, este agravată de totala lipsă de încredere a tinerei generaţii în procesul de educaţie. De ce să te chinui pe băncile şcolii, când numai repetenţii şi analfabeţii trag „lozul câştigător”, ei sunt modelele pe care le vedem zilnic la televizor, iar premianţii nu mai sunt nici măcar de râs, sunt demni de milă.

Despre maladiile congenitale, sau „istorice”, ale românilor nu are rost să perorez aici; le cunoaştem prea bine. În schimb asupra celor general europene merită să zăbovim puţin, numai şi pentru că adesea ele sunt considerate specifice universităţilor noastre, câtă vreme ele reprezintă în realitate un fenomen universal. Aş porni aici de la o remarcă a preşedintelui nostru, după care şcoala ar trebui să pregătească oamenii pentru viaţa adevărată, dotându-i cu competenţe practice în locul unor noţiuni teoretice, abstracte. În realitate dezbaterea despre primatul „cunoştiinţelor” respectiv al „competenţelor” (cf. aici remarcile pertinente ale lui Dan Ungureanu) e veche de două mii de ani, drept pentru care va mai dura încă pe atât până să dispară, ruptura dintre teorie şi practică fiind deci o maladie cronică. Drept dovată aduc aici un text scris de Petronius la Roma în primul secol de după Christos, pe care l-am parafrazat în motto-ul acestui material (textual în primul pasaj păstrat din romanul său Satyricon el pune în gura unui personaj următoarea remacă: „et ideo ego adulescentulos existimo in scholis stultissimos fieri” = „şi de aceea eu consider că tinereii devin mai proşti în şcoli”. Culmea este că se referea la învăţământul privat, cel de stat apărând abea cu două secole mai târziu). În discursul tânărului ce studia retorica, după exemplificarea bazaconiilor cu care profesorii le umpleau mintea discipolilor lor, întâlnim remarci de genul: „cu tot ce se aleg ei din nebunia acestor subiecte şi din inconsistenţa unor astfel de discursuri este că, o dată ajunşi în for (unde trebuiau să pledeze n.ns) ei se cred transportaţi pe altă lume”. La rândul său profesorul de retorică îi răspunde, dându-i mai întâi dreptate că arta oratoriei a decăzut, dar după el principalii vinovaţi sunt părinţii, care în ambiţia lor nu-i lasă pe copii să se pregătească temeinic şi îi aruncă încă cruzi în focul disputelor din for. În loc să studieze arta vorbirii, literatura sau filosofia, pregătindu-se pas cu pas, discipolii se şi văd mari oratori după câteva lecţii. „Azi (conchide profesorul) copilandrii se joacă prin şcoli, adolescenţii se hlizesc prin piaţa publică, iar – ceea ce este mai ruşinos din toate – ajunşi la bătrâneţe nici nu vor să recunoască greşelile educaţiei pe care au primit-o mai demult”. Nimic nou sub soare deci, studenţii se plâng că-i învăţăm numai lucruri plicticoase şi inutile, că-i oblgăm să studieze materii abstracte, care cer un efort intelectual deosebit dar aduc puţine beneficii în viaţă, pe când noi profesorii le explicăm că fără o pregătire generală şi numai după câteva cursuri speciale nu se pot naşte adevăraţi profesionişti, că încă de pe băncile şcolii ei nu pot ajunge direct directori (mai nou numiţi „manageri” de succes), că orice general a început ca sublocotenent, sau că există o stadialitate în orice meserie cinstită. Din păcate cu exemple din România de azi ei ne pot demonstra oricând contrariul.

Cu asta am ajuns la bolile acute şi endemice ale învăţământului nostru superior, care ne fac unici în Europa. Prima ar fi dezvoltarea haotică şi pe alocuri tumorală a universităţilor noastre în primii ani de după revoluţie. Sub cuvânt că numărul de studenţi la suta de locuitori este mai mic decât în Europa, universităţile de stat au apărut ca ciupercile după ploaie în mai toate reşedinţele de judeţ, unde se găsea un spaţiu disponibil (nimenea nu a pus problema cărţilor sau a cadrelor competente). De fapt ele satisfăceau ambiţiile şi frustrările unor intelectuali provinciali şi aduceau „de la buget” prestigiu unor politicieni locali. Pe drept cuvânt în noua lege a învăţământului se prevede o ierarhizare a universităţilor. E drept că noile universităţi de stat au ajutat la diversificarea ofertei didactice şi au menţinut preţul şcolarizării (cazare şi întreţinere) la un nivel decent. Dar dacă s-ar fi aplicat principiul din Germania, conform căruia nimeni nu poate promova de la asistent la profesor în aceiaşi universitate, tinerii ambiţioşi ar fi fost astfel încurajaţi să concureze la universităţi mai mici, unde se puteau valida, pentru a accede apoi la marile centre universitare. La noi micile şi marile universităţi s-au transformat însă în adevărate feude, dominate de clanuri şi clici. Faptul e binecunoscut şi nu merită să insist asupra lui!

Tot bună a fost şi intenţia creării universităţilor particulare, ca o alternativă dinamică la cele de stat, în general anchilozate, dacă nu de-adreptul inerte (credeam noi pe atunci). Şi într-adevăr, la Spiru Haret Bucureşti de exemplu, am asistat prin intermediul televiziunii la câteva cursuri de foarte bună calitate, susţinute de personalităţi remarcabile ale ştiinţei şi culturii româneşti. Dar cum şi Iadul e pavat cu bune intenţii, îndată ce universităţile particulare, cu largul concurs al politicienilor noştri, de cum şi-au văzut diplomele valabile atât pentru întreprinzătorii particulari cât şi la stat, au început să fabrice absolvenţi în serie: oamenii plăteau şi primeau în schimb o diplămă cu care se puteau apoi aranja într-un post călduţ (de preferinţă la stat). Până aici nimic scandalos, numai că „managerii” universităţilor de stat s-au molipsit şi ei, introducând locurile cu taxă. De aici nu a mai fost decât un pas până la pervertirea întregului sistem, căci – vorba aceea – „pofta vine mâncând”. În principiu ne este nimic rău să dezvolţi spre exemplu învăţământul la distanţă, sau cel cu frecvenţă redusă (am avut nu o dată lucrări excepţionale produse de studenţii de la I.D.D.). La fel, am constatat că unele facultăţi au dezvoltat pe internet un sistem eficient şi absolut competent de învăţământ la distanţă. În definitiv există peste tot oameni care din diverse motive nu-şi pot permite să frecventeze cursurile la zi, dar care au tot dreptul la o instrucţie superioară.

Toate bune, numai că celulele maligne, adică banii, o dată pătrunse în organismul învăţământului nostru superior au început să-l infesteze. Pentru a face faţă concurenţei universităţilor particulare admiterea a fost desfiinţată, apoi – sub acoperirea „autonomiei universitare” şi a autofinanţării – a început diversificarea ofertei, au apărut facultăţi din cele mai bizare, peste tot s-au introdus masterate şi specializări, care de care mai atractivă şi mai lipsită de acoperire în realitate, adică pe piaţa forţei de muncă. Indivizi lipsiţi de scrupule au exploatat visele adolescenţilor, cărora li s-a creat iluzia unor cariere fulminante în mass media, în diplomaţie, sau prin „multinaţionale”, precum şi naivitatea bieţilor părinţi, care – ştiindu-şi copii înscrişi la o universitate de stat – nici nu bănuiau că-i pregăteau să devină şomeri cu diplome. Am văzut tot mai mulţi tineri nemulţumiţi că au două masterate, unii şi un doctorat, dar nimeni nu vrea să-i angajeze. Dacă-i întrebi însă în ce domenii sunt diplomele lor, afli că una e în „managementul crizelor de personalitate”, iar alta în „împachetat fum”, teza de doctorat având ca temă „efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă” (remarcaţi că am evitat cu nişte glume răsuflate numirea unor „specializări” reale). În definitiv e treaba lor, numai că multe din aceste mofturi sunt finaţate total sau parţial de la bugetul de stat.

Ca remediu aş propune o anchetă guvernamentală serioasă asupra eficienţei universităţilor de stat, care să meargă până la nivelul fiecărei specializări sau masterat. Întrebarea care trebuie pusă este câţi dintre absolvenţi au reuşit să ocupe posturi în specialitatea pentru care au fost pregătiţi pe bani publici (nu ne interesează câţi au obţinut un „job”, ci câţi lucrează în meserie!).

Pe de altă parte, dacă nu se vor mai finaţa toate extravaganţele, vor mai fi universităţile de stat atractive? Aici recurg iarăşi la modelul occidental, care oferă mult mai multe şanse de a găsi o slujbă în domeniul în care te-ai pregătit. În Europa se începe în primii trei ani cu materiile fundamentale, care conferă o bază solidă pentru specializările ulterioare, masterat apoi doctorat. Ceea ce nu au înţeles de acolo reformatorii noştri este sistemul creditelor transferabile, al cărui scop este de a face funcţională dubla şi tripla specializatre. Datorită ei absolvenţii au şanse mult mai mari de a găsi o slujbă.

Pentru a mă face înţeles trebuie să recurg la un exemplu din domeniul la care mă pricep, istoria. Actuala facultate de istorie-filosofie ar trebui să colaboreze cu cea de geografie-mediu, cu literele sau dreptul, într-o structură departamentală (vezi noua lege a învăţământului şi remarcile lui Ştefan Colceriu), pentru a facilita dubla şi tripla specializare. Astfel în primul ciclu un tânăr care vrea să studieze istoria în principal (disciplina A), va opta pentru geografie (după model francez), limbi clasice, drept etc. ca pregătire secundară (disciplina B). În acest fel după trei ani va putea găsi mai uşor o catedră într-o şcoală. Totodată el este încurajat să aleagă fie o specializare, legată de meseria de bază, fie o nouă disciplină, C, care să-i ofere perspective cât mai largi. Posibilităţile de combinare sunt nenumărate, aici intervenind creditele pe care fiecare student le ia de la o facultate sau alta. În Occident studenţii prin asociaţiile lor plătesc studii sociologice, care să-i îndrume asupra domeniilor care vor avea căutare în viitorii 5-10 ani şi în funcţie de care ei îşi aleg calea de urmat. Acest sistem, complicat sub aspect organizatoric, este însă foarte flexibil. La noi au existat tendinţe de implementare a lui, dar au fost înnăbuşite de tendinţa fiecărei facultăţi de a se închide în sine, devenind un domeniu autarhic şi gestionându-şi astfel fondurile provenite de la propriii studenţi. Mai departe, la nivelul masteratului, oamenii se specializează cu adevărat, putând opta din paleta de oferte a departamentelor pentru disciplinele preferate, după acelaşi sistem al transferului de credite.

Dar universităţile nu sunt numai nişte instiuţii de răspândire a civilizaţiei, ele sunt şi centre de creaţie culturală, sau de cercetare ştiinţifică. De fapt în ierarhizarea mondială a universităţilor principalele criterii sunt cele ale performanţei ştiinţifice şi nu ale eficienţei didactice. Toată lumea se plânge că nici una dintre universităţile româneşti nu se numără printre primele 500 din lume, indiferent de cine a făcut clasamentul. E adevărat că fiecare stabileşte criteriile care-i convin şi cele mai mari potlogării se fac în acordarea punctajului pentru o revistă de specialitate sau alta. Totuşi, poziţionarea proastă a universităţilor noastre nu poate fi negată. Această situaţie endemică poate fi simplu rezolvată. Daţi-mi o lună puterea şi cel puţin universităţile din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, dacă nu şi alte centre, îşi vor dubla punctajul şi vor urca vertiginos în clasamente. Cauza retardării noastre este o chichiţă administrativă. În lumea civilizată cercetarea este concentrată în universităţi, pe când la noi ea se împarte, după model rusesc, între universităţi şi institutele Academiei Române, care sunt finanţate tot de la buget. Dacă venerabila instituţie academică ar redeveni un for de consacrare ştiinşifică şi culturală, cum era în perioada interbelică şi ar înceta să gestioneze aproape jumătate din cercetarea românească, lucrurile ar sta altfel. Cum s-a ajuns aici, câtă vreme în ultimii ani ai comunismului chiar, institutele de cercetare ţineau de universităţi? Din nou boala este una generală, căci peste tot a existat tendinţa creării de autarhii şi feude. Scopul a fost înfiinţarea a cât mai multor posturi de conducere şi administrative, toate acoperite de la bugetul statului. Din păcate desfiinţarea acestor institute prin comasarea lor cu universităţile ar crea cel puţin la fel de multe scandaluri ca şi comasarea spitalelor. Rezistenţa nu ar veni numai din partea cercetătorilor Academiei, ci şi din partea universitarilor. După cum arătam mai demult numeroşi profesori ocupă în acelaşi timp şi posturi de cercetători, mulţi sunt chiar directori de institute ale Academiei. Alipirea lor la universităţi ar face imposibilă ocuparea simultană a două posturi în aceiaşi instituţie, ceea ce ar înjumătăţi veniturile unora, dar ar elibera posturi pentru tinerii cercetători.

Şi pentru asanarea morală există soluţii. Nu reeducarea la ora de dirigenţie, ci adoptarea unor principii de funcţionare a instituţiilor publice, printre care şi universităţile sunt soluţia. După părerea mea printre aceste principii şi soluţii generale se numără următoarele:

  • nu există privilegii, scutiri, excepţii sau derogări; legea şi regulamentul este acelaşi pentru toţi (inclusiv pentru judecătorii Curţii Supreme sau parlamentari).
  • orice funcţie de conducere într-o instituţie publică nu poate fi ocupată mai mult de două legislaţii (de câte 4 ani), după care fostul titular este obligat ca timp de o legislaţie să revină la starea de simplu particular (ultimul aspect este esenţial).
  • legea conflictului de interese guvernează orice numire într-un comitet, comisie etc. (de exemplu nu poţi fi evaluator al proiectelor de cercetare CNCSIS şi în acelaşi timp să concurezi ca și director de grant şi ca și membru al echipei de cercetare). Cel vizat nu se poate autorecuza doar pentru cauza respectivă, căci influenţa lui se perpetuează asupra celorlalţi colegi.
  • –          nimeni nu-şi poate atribui singur măriri de salariu, alte îndemnizaţii sau avantaje materiale de orice fel. Numai instanţa ierarhic superioară poate aproba astfel de modificări. În cazul parlamantului, o dată fixat venitul membrilor săi, el moate fi modificat doar prin referendum naţional.
  • trebuie stabilite şi făcute publice criterii clare de promovare, astfel încât nimenea să nu poată sări peste etape, sau să se poată strecura pe uşa din dos. Nici o funcţie didactică nu poate fi ocupată fără pregătirea psiho-pedagogică adecvată. O carieră bine definită va asigura şi împrospătarea ritmică, nu în salturi, a învăţământului superior cu cadre tinere.
  • trebuie stabilite criterii clare de angajare a absolvenţilor la instituţiile de stat. Câtă vreme nici notele obţinute şi nici specializările nu sunt luate în consideraţie, diplomele obţinute „pe bune” sunt inutile. Nici o funcţie bugetată nu poate fi ocupată fără diploma adecvată.
  • trebuie stabilite disciplinele şi numărul de locuri subvenţionate de la buget. În cazul acestor cheltuieli cooronatorul general de credite, ministerul, are putere de contrul şi de ultimă decizie (gestiunea fondurilor private nu sunt de competenţa ministerului). Sistemul burselor acordate prin examene-concurs trebuie lărgit. Beneficiarii subvenţiilor de la stat vor fi obligaţi la rândul lor prin contractul de studiu la frecvantarea orelor şi la alte servicii ulterioare în favoarea statului, cu respectarea dreptului tinerilor de a învăţa mai departe, sau de a efectua cercetări în oricare ţară U.E.
  • Cercetarea fundamentală şi cea aplicată nu poate fi separată de învăţământul superior. Toate institutele independente de cercetare trebuie comasat cu universităţile.

Mai adăugaţi dumneavoastră alte principii sau măsuri pe care le credeţi de cuviinţă pentru buna funcţionare a învăţământului nostru superior în cadrele legislaţiei actuale.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Un castravete, dom' Profesor și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la REFORMA INVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC – Învăţământul Superior (II)

  1. Sare'n Ochi zice:

    Pe marginea fostei dezbateri despre invatamintul din Romania
    DAN UNGUREANU

    Le-am cerut studentilor mei, anul III Romana-Engleza, sa comenteze, in engleza, un poem englez din secolul XIX, la alegere.
    Trei sferturi n-au putut numi nici un poet englez din secolul XIX si nici o poezie. (Au studiat in anul II Byron, Coleridge, Wordsworth, Shelley). Unul a povestit un roman de Dickens. Cinci au povestit piesa de teatru Romeo si Julieta (numita alternativ “roman“, novel, ori poem). Restul de cincisprezece din saizeci, care si-au amintit totusi o poezie, au scris totusi in engleza. Am corectat mai jos greselile lor :
    Pluralul lui viu nu e vi, ci vii. verbul a lua nu se scrie i-au.
    obijnuit e incorect. Ii nu se scrie despartit, i-i.
    sa de-a e incorect (corect e sa dea). Nu se zice propiu, ci propriu.
    them nu poate inlocui their. No se poate spune them mother in loc de their mother.
    intitulated nu exista in engleza (cf. Merriam-Webster) .
    combinated nu exista in engleza.
    to enjoy of life e incorect ( verbul to enjoy e tranzitiv).
    writted e incorect in loc de wrote.
    poetry nu e identic cu poem.
    lirycs nu e ortografiat corect, si cu siguranta nu inseamna textul unei poezii, ci versurile unui cintec.
    roman nu exista in engleza, corect e novel.
    disapointness nu exista, corect e disappointment.
    beautifuly thing e incorect.
    tryed e incorect.
    gaves nu exista (give sau gave).
    tooked place e incorect.
    – tabloul Gioconda nu e de Picasso, ci de Leonardo da Vinci.
    Romeo and Juliet nu e un roman.
    Romeo and Juliet nu e un poem.
    Shackspear nu se scrie astfel.
    Daca se dadea admitere la facultate ei ar fi cazut la admitere. Toti acesti tineri vor deveni profesori de limba engleza si romana peste trei luni. Imi este inexplicabil cum asemenea studenti pot deveni profesori, cind in orinduirea veche, bolsevica si totalitarista, ei n-ar fi putut nici macar trece admiterea. Cum s-a ajuns in aceasta situatie ? Putin dupa Revolutie, prin 1995, cred, au aparut locurile cu taxa la Universitati. Ceva mai tirziu s-a suprimat concursul de admitere. Astfel, Universitatile au dat de gustul banilor. Studentii deveneau intangibili. Devreme ce plateau, prezenti sau nu, trebuiau sa treaca examenele, trebuiau sa capete diplome. Dupa diplome, dadeau concursul de titularizare, pe care nu-l luau, ramineau suplinitori, si titulari negasindu-se, tot suplinitorii predau. Primii studenti pe bani au terminat prin 2000. Primii lor elevi au terminat liceul prin 2004. Dupa implementarea programului Bologna , studentii au terminat in trei ani in loc de patru sau cinci, cu lucrari de licenta de saizeci de pagini, nu de o suta sau doua sute. Lucrarile scurte pot fi cumparate sau descarcate contra cost de pe Internet, de pe situri specializate (o suta de lei bucata). Liceenii intra pe bani la Universitate, fara admitere, termina in trei ani, devin profesori suplinitori, iar elevii lor sunt prost pregatiti, mai prost pregatiti decit precedentii. Paradoxal, se face mai multa scoala la liceu decit la Universitate : la liceu, profesorii pot inca sa lase repetenti elevii care nu invata, fiindca liceul e gratuit, iar profesorii nu sint platiti dupa numarul de elevi. Studentii sint mai prost pregatiti decit elevii de liceu.
    Le-am cerut celor saizeci de studenti ai mei referate. Din saizeci, mi-au dat referate vreo 20. Din ele, zece erau transcrise (control paste) de pe un site internet, http://www.referate. ro.
    O vina pentru situatie o are asa-numitul invatamint axat pe competente. In noul sistem, elevii, vezi doamne, nu mai tocesc date seci, ci dobindesc competente. Mare este confuzia din capetele pedagogilor de scoala noua ! Exista materii axate pe competente (a invata engleza, franceza ori muzica inseamna sa stii vorbi engleza, franceza, respectiv sa cânti, fluieri sau fredonezi melodii). Exista materii bazate pe cunostinte (istoria, geografia, anatomia si zoologia, de pilda). Exista materii intermediare, ca biologia si chimia, in care competentele si cunostintele sint complementare. Cultura generala e alcatuita doar din cunostinte. Educatia axata pe competente naste monstri, fiindca a sti cine a pictat Gioconda e o cunostinta, nu o competenta.
    O alta studenta, tot de anul III Litere, ma instiinteaza ca poetul ei preferat e Macedonski, autorul frumosului poem Mistretul cu colti de argint. Pe vremea mea, a numi pe cineva “autorul meu preferat” presupunea macar sa-i fi poti identifica poeziile. Se presupune ca un absolvent de engleza stie dupa trei ani ca in engleza, romanul se numeste novel.
    Universitatea zulusa
    Este imperativ necesar, e indispensabil ca sa se revina la Universitatea gratuita cu concurs de admitere si cu numar limitat de locuri. E suficient ca s-a inchis un cerc vicios, ca absolventii de universitati fast-food au virusat invatamintul gimnazial si liceal, si trimit universitatilor liceeni care nu stiu nimic. Conform cu situl QS, Quaquarelli Symonds, Israelul, tara mica, cu suprafata Moldovei, are trei universitati pe locurile 102, 114 si 132 din lume. Carolina din Praga e pe locul 230 in lume. Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta e pe locul 400. Universitatea Bucuresti e pe locul 500, linga Universitatea din Szeged , (populatie 166 000 locuitori) universitatea Kwazulu din Africa de Sud, din Bangladesh , Kazahstan si Sri Lanka . Universitatea din Liubliana e pe locul 400. Universitatea Iagelona din Polonia e pe locul 302. Universitatea Ben Gurion, din desertul Neghev, e pe locul 323.
    Universitatea Babes-Bolyai este dupa locul 600, linga niste universitati saudite, srilankeze si kazahe (nisip, jungla, nisip). Situl ARWU al Institutului de Pedagogie al Universitatii Jiao Tong se opreste la primele cinci sute de universitati din lume, unde pe la coada se afla Universitatea Kwazulu Natal, cea din Liubliana si cea din Wellington, Noua Zeelanda. Universitatea din Bucuresti are de ajuns din urma universitatea zulusa din Durban , cea slovena (Liubliana, 280 000 locuitori) si cea din Wellington (386 000 locuitori, la capatul lumii, in largul Pacificului) .
    Am expus in Observatorul cultural, numarul 296 din 2005, cazul unui profesor universitar de latina . Greselile de traducere pe care le facea demonstrau o cunoastere precara a limbii latine.
    (Solilocviile lui Augustin) Aliud est enim exhausta pestis, aliud consopita. Una este o epidemie terminata, altceva e o epidemie care mocneste.
    Dan Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 60: „…una sint secaturile molimei, si alta scufundarile in somn adinc“.
    (Etica lui Abelard) Poenitentia est commissa deflere et flenda non commitere. Cainta inseamna sa deplingi cele savirsite si sa nu savirsesti lucruri de deplins.
    Dan Negrescu, Etica lui Abelard, p. 81: „Cainta a fost data spre a plinge, dar nu inseamna ca plinsul o si face eficienta“.
    (Solilocviile lui Augustin) Hoc ergo unum superius praetermiseras. Trecusesi cu vederea acest lucru mai sus. Dan Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 82 : „Asadar, acest lucru il pui mai presus“.
    (Toma de Aquino, De ente et essentia) sicut diaphaneitas de aëre…“ – …ca transparenta la aer…
    Dan Negrescu, traducere, p. 85: „… starea diafana in arama…“.
    Un om care confunda a neglija cu a pune mai presus, si care confunda transparenta aerului cu opacitatea aramei, prevedeam in acel articol, va deveni in curind conducator de doctorate in limba si literatura latina .
    Profetia mi s-a adeverit. Din 2009, profesorul dr. Dan Negrescu, de la Facultatea de Litere din Timisoara , conduce doctorate in limba si literatura latina .
    Invatamintul romanesc e prabusit cu totul. Predau profesori care fac greseli de clasa a sasea. Absolva cu diploma studenti care acum cinsprezece ani ar fi cazut la admitere. Conduc doctorate oameni total necalificati.Comisia centrala de acreditare a titlurilor universitare face conducatori de doctorat in gluma.
    Sint un excelent prooroc.
    Nu se mai mire nimeni ca n-avem universitati remarcabile cu cercetatori remarcabili, cind insisi conducatorii de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.
    Coda
    Am cunoscut din mers, pe strada, in aprilie 2010, un domn, Chira, din Bistrita ori Dej. De meserie facea garduri de fier. Ca studii, ispravise liceul cu vreo patruzeci de ani in urma. Am stat cu de vorba despre Eugen Barbu, Ivasiuc, Blaga, Esenin, Petru Culianu, Cioran, I. D. Sirbu si Art Nouveau. Citise imens.
    Am stat de vorba la Sasca Montana cu un batrinel sarman, Mircea Bragea, despre navarhii de la Arginuse, Hannah Arendt, Parinteasca dimindari, poeziile lui Dinescu, Ernest Renan, despre depozite cuaternare porfiroblastice, marnocalcare triasice si Ben-et-Nash, prima stea din Ursa Mare. Ca studii, avea cinsprezece ani de temnita grea dupa 1950.
    Cind universitatile romanesti vor fi in stare sa cultive intelectuali de talia absolventilor de liceu din vremea lui Dej, de talia puscariasilor din vremea lui Groza, fiti amabili si treziti-ma.
    Problema universitatilor din Romania nu e sa ajunga din urma cine stie ce universitati vestice. Problema universitatilor noastre e sa ajunga din urma nivelul liceelor romanesti din 1988. Si atunci mai vorbim.
    Educatia e singurul domeniu in care nu se vorbeste de greaua mostenire a comunismului. Regimul de debandada, numit democratie si ministrii incapabili si iresponsabili au transformat invatamintul romanesc intr-un haos.
    Din toti olimpicii internationali romani de anul trecut, unul singur s-a inscris de nevoie la Universitatea din Bucuresti, fiindca nu stia engleza, ca sa devina bursier la o Universitate straina.
    Fac inca patru profetii :
    Peste cinci ani nici un liceean olimpic nu se va inscrie student in vreo universitate romana.
    Peste zece ani, nivelul de analfabetism al studentilor romani va fi acelasi ca cel pe care l-am pomenit mai sus.
    Peste zece ani nici o universitate romaneasca nu va intra in lista primelor cinci sute de universitati din lume, iar kazahii, sauditii, srilankezii si zulusii ne vor privi ca si acum, de sus.
    Nici peste zece ani ministerul educatiei nu-si va decupa din presa un articol despre starea invatamintului romanesc, ca sa-l aiba la indemina.

  2. Marean zice:

    Legea se aplica selectiv in Romania. Nici nu s-a uscat cerneala pe Legea proaspat asumata si hardaii invatamantului superior au decis: Senatorii Ecaterina Andronescu (PSD) si Nicolae Robu (PNL), care ocupa si functii de rectori, nu sunt incompatibili, ei putand cumula cele doua calitati. Decizia a fost luata de Comisia juridica a Senatului, transmite Agerpres, la o saptamana dupa ce si Comisia juridica de la Camera Deputatilor a anuntat ca „deputatii care detin si functia de rector nu pot fi declarati incompatibili, deoarece la momentul in care au fost alesi legislatia nu interzicea cumulul de functii”. Secretarul general al ANI, Horia Georgescu, a declarat insa pentru HotNews.ro ca „deciziile Comisiilor juridice ale Senatului si Camerei Deputatilor nu sunt opozabile punctului de vedere al Agentiei Nationale de Integritate, in cazul in care suntem sesizati”.
    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8350470-incompatibilitatea-rector-parlamentar-desfiintata-senatorii-juristi-ecaterina-andronescu-nicolae-robu-pot-cumula-cele-doua-functii-comisia-juridica-senatului.htm

    • Domnul Goe zice:

      Astia sunt in stare sa anulege si legea gravitatiei printr-o decizie a Comisiei juridice a Senatului. Cand zici hardai, te referi la Mihail Hardau, fostul ministru al Invatamantului? Este senator.

      • Marean zice:

        Da, la el. Este o fosila vie. L-am prins administrator de camin de fete in Marasti. Recunosc, sunt un frustrat: m-a alungat din camin cand eu umblam la fete.

  3. NeverMore zice:

    Ceva de sters la fund atunci cand esti parlamentar roman: Constitutia Romaniei, art 16.:
    „Toti cetatenii sunt egali in fata legii”.
    Si ceva care sa ne dea de gandit: G. Orwell, Ferma animalelor: (final) „Unii sunt mai egali decit altii”.
    Pentru Romania, Orwell este mai actual ca niciodata.
    Cum zicea Bellu Zilber? „Comunismul romanesc a fost un amestec de IV Stalin cu IL Caragiale”. Bine zice Plesu: „Pentru descurcareti, orice schimbare numai incurca”.

    • Domnul Goe zice:

      „Deputatii care detin si functia de rector nu pot fi declarati incompatibili, deoarece la momentul in care au fost alesi legislatia nu interzicea cumulul de functii”. Inseamna ca nici eu nu trebuie sa platesc taxa anuala la masina dupa capacitatea cilindrica deoarece cand am cumparat masina taxa nu se platea in functie de capacitatea cilindrica care ma dezavantajeaza. Plus alte rahaturi de taxe ce-mi vin pe cap retroactiv.

  4. oameni buni, doar nu vă așteptați ca legea să se aplice corect?!
    firește că cei cu multă putere și-o păstrează.
    vor fi taxați doar niște peștișori.
    și se pregătesc noile stăpâniri feudale (de multe ori fiind tot cele vechi, dar lingând într-altă parte).

    • Marean zice:

      Pana la urma mi-am dat si eu seama cum functioneaza lucrurile. Comisiile juridice ale Senatului si Camerei Deputatilor au doar rol consultativ. Ar trebuie ca plenul sa se pronunte prin vot cu privire la cauza numai ca plenul s-a pronuntat exact atunci cand au votat legea educatiei. Deci totul este praf in ochii prostilor pentru a-si justifica incalcarea de lege. In noua lege a educatiei se stipuleaza negru pe alb ca un rector nu poate sa detina o alta functie publica. Dar se zbat si ei ca pestii pe uscat. Doar, doar nu-i mai baga nimeni in seama atunci cand ne arata cam cat le pasa de lege si de noi. Faceti o lista cu nemernicii din aceasta Comisie a Senatului.

  5. Lucian zice:

    Foarte buna si interesanta rezumare a problemelor!

    Ar fi frumos sa se impuna cat mai multe dintre solutiile mentionate … rezistenta ma tem ca e mare chiar si in tabara reformitorilor.

  6. apellamemorie zice:

    Iertata fie-mi interventia! Am observat ingrijorarea reala si interesul ce-l acordati acestui subiect de prima importanta intr-o societate civilizata. Tare mi-e teama insa ca atita vreme cit „societatea” (pentru ca la noi imbraca mai mult aspectul unei ferme de oi ce sint pazite si indrumate de o haita de lupi!) va ramane asa cum este, niciun om, grup de oameni, nu va reusi sa schimbe nimic. Cel mult al unei spoieli de fatada si doar o crestere a abramburelii. Asa cum foarte fine ati remarcat ca sistemul comunist isi avea bunele si relele sale, ce tineau de forma societatii pina la urma. Cind interesul celor ce conduc natiunea este departe de-a o lumina, ce sa ne mai miram ca scoateti pe banda rulanta din Universitati specialisti care masoara numarul de pasi efectuati la comanda fuga mars? Pentru ca realmente ramai ingrozit de nivelul cunostintelor de specialitate, casa nu mai vorbim de cunostinte generale, ale unor absolvenuti a 2-3 facultati. Asta nu mai este scoala, ci Fabrica de Fum de care vorbeati.

Lasă un răspuns la Marean Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.