Viaţa în videoclip

de Ion Mureşan

În noul deceniu al noului mileniu, raportez, am avut o senzaţie corectă. Formularea asta, „senzaţie corectă” sună ca dracu, dar acesta e adevărul. Dacă uneori adevărul „sună ca dracu”, nu am ce face, nu sunt eu cel chemat să facă din adevăr o simfonie. Senzaţia pe care am avut-o este aceea că omenirea a făcut „schimb de locuinţă”. Noua casă e goală-goluţă. Ne-am adus bagajele la uşă şi aşteptăm să vină administratorul şi să ne dea cheia. Suntem nerăbdători să ne ocupăm camerele, să vedem unde e bucătăria, baia, balconul. Mult spaţiu neocupat, mult timp nelocuit. De câte ori deschid radioul sau răsfoiesc cu telecomanda prin televizor, aflu că tocmai ce a venit administratorul şi a dat cheia: în ţară şi în lume s-a făcut mare hărmălaie. O grabă, soră cu agitaţia. Pare că fiecărui om grăbit să-şi rezolve treburile i s-a repartizat un alt om grăbit să-şi rezolve treburile, astfel că fiecare îl încurcă pe celălalt. Unii cară dulapuri printre cei care pun parchetul, alţii fac duş lângă instalatorii care repară robineţii, alţii zugrăvesc, alţii bat cuie ca să atârne tablourile, iar printre picioarele lor copiii desenează cu creioane colorate pereţii.

Din derularea asta nebunească de secvenţe de film mi-au rămas în minte trei care mi se par emblematice. Prima: un bătrân de 87 de ani a fost lovit de locomotivă în gară la Timişoara. Bătrânul mai avea doar trei ani până să împlinească 90 de ani şi totuşi, s-a grăbit, a sărit peste linia ferată fără să se asigure. Un om de 90 de ani care se grăbeşte nu e un semn bun căci, cum ar zice bătrânii nici măcar „nu-i stă bine”. A doua secvenţă pe care am reţinut-o, e obţinută prin suprapunere: mii de români s-au adunat la ghişeele primăriilor, de la primele ore ale dimineţii, ca să-şi plătească impozitele. Pensionari  care stau la cozi interminabile, nu ca să primescă bani, ci ca să dea bani. La ghişeul unui sector din Bucureşti oamenii au aşteptat de la 5 dimineaţa până la amiază, în ciuda faptului că un afiş mare îi anunţa că în acea zi nu se lucrează. Nu-i interesa că aşteptarea lor nu are nici un rost, că nu are rost să se grăbească, că nu au nimic de pierdut şi nimic de câştigat.  În sfârşit cea de-a treia ştire din lumea agitată mi-a venit din domeniul sportului: o asociaţie din nu ştiu care ţară, a lansat ideea că Olimpiadele şi Campionatele Mondiale de Fotbal sunt prea rare şi că ar fi bine ca ele să se desfăşoare din doi în doi ani. Nu am înţeles prea bine argumentaţia: în felul acest am avea spectacole de masă mai dese, am produce mai mulţi campioni, am îmbogăţi mai rapid istoria cu noi recorduri sportive, am avea un subiect de discuţie comun mai des ?

Venind din veacul trecut îmi displace viaţa asta în stil video-clip. (Videoclipul este filmul acela în care vezi cântăreţul bând bere în vârful muntelui, pentru ca în secvenţa următoare să înoate îmbrăcat în scafandru, cu chitara în mână, printre peşti exotici, ceea ce nu-l împiedică să danseze pe o autostradă cu femei gingaşe şi pinguini etc). Prefer videoclipului, icoana. Iar când văd semnele febrei bolnăvicioase care începe să ne cuprindă, îmi vine în minte o vorbă a scriitorului Alexandru Căprariu: „Am fost tineri şi proşti. Tinereţea ne-a trecut.”

Acest articol a fost publicat în Postul cititorului și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.