Răscoala culturală a Bobâlnei

de Julius Constantinescu

Doamne, din 1437 nu s-a mai întâmplat ceva notabil la Bobâlna! Era şi timpul. Un nebun a scris o carte. Ţăran – Carte – Revelaţie, transmite corespondentul MEDIAFAX. Cartea aşa se şi cheamă: „Revelaţia”. O suta de exemplare, vândute în două săptămâni. Ce şansă pentru reporter să scrie despre un best-seller sătesc! O experienţă pe care autorul – ţăranul – nebunul – Alexandru Cristea a trăit-o la Clinica de Psihiatrie. Ca în „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Aproape. „Zbor deasupra unui cuib de cuci e ceva comercial”, precizează autorul. Mai mult, în cartea lui „e şi o dragoste tulburătoare, cum nu există în cartea la care m-am referit”. Limbaj puţin preţios, aşa şi scrie, dar, în fond, aşa vorbesc cei cu preocupări intelectuale.

Patruzeci de ani, înalt, uscăţiv, şort, şapcă galbenă, cu „Camel”. Ştie şi el, mucalitul, că e o ciudăţenie. Are schizofrenie paranoică, ştie şi asta. Ştie şi până unde să-şi facă singur tratamentul şi de unde să se ducă la clinică. „Nu-i prost, zice mamă-sa, da’ i s-a-ntâmplat necazul în armată”. Ia să vedem, din carte. „Cu permisia şi banii în buzunar salută comandantul şi se îndreptă spre poartă” (chiar în prima pagină). Acasă ajunge în pagina 17, după ce a schimbat o rabă, un tren şi un autobuz, plus impresiile de rigoare. „Tatăl său se ridică de pe pat şi îl întâmpină cu braţele deschise. Deşi era bucuros, îşi întâmpină fiul cu lacrimi în ochi şi îl îmbrăţişă”. După pagina 17 urmează, în ordine, paginile 18 şi 19. Necazul se întâmplă în pagina 20, exact în locul somnului tihnit, al primei nopţi de permisie: „Însă nu putea să închidă ochii, stătea pe spate cu ochii deschişi, privirea fiindu-i aţintită spre tavan”. Apoi, clasic, vede un porumbel alb, despre care crede că e Duhul Sfânt, porumbelul dispare, lasând locul unui holocaust atomic provocat de SUA şi URSS. Planeta se pulverizează în particule foarte mici, pierzându-se în spaţiul infinit. O dată cu dispariţia Pământului, soldatului Alex îi apare pe carpeta de pe perete imaginea unui templu, iar în faţă, pe trepte, însuşi soldatul Alex, îmbrăcat în haine albe, strălucitoare. În mâna dreaptă are o baghetă. Reconstruieşte Pământul, îl face mai bun. Deh, mai visează omul…Visează-visează, dar n-are după aia senzaţia că poate pluti, să-şi dea drumul de pe balustradă în toiul nopţii, ca soldatul Alex. I-a arătat ea, gravitaţia, lu’ soldatul Alex că nu poţi pluti chiar aşa, cu una, cu două. L-a durut două săptămâni piciorul. Da’ plutitul ăsta l-a scutit de armată. A zis clar medicul colonel Bicker, la pagina 29: „ Soldatul Alex nu se va mai reîntoarce la detaşament, este bolnav psihic. Înţelegi? Pentru el armata s-a terminat. Va fi clasat”.

Prin urmare: 21 de ani, liceul terminat la seral. Cinci ani lucraţi, la cazangerie, la Tehnofrig, apoi la Cooperativa „Constructorul”, la Dej. Clasat după un an şi trei luni de armată. Şase luni la Clinica de Psihiatrie din Cluj, cu şocuri electrice. „Ia seringa, de cristal, plină de bucurie/ Pun un ac, din suflet scos, înţepând un pacient/ Nu încerca să te sperii, prin simpton e-o simfonie/ Iar când ochii vei deschide, fiori vor fi de moment”. Asta nu e din carte, e o poezie, „Anestezie”. Vrea să soată şi un volum de versuri. Dar, să nu mă grăbesc. Rămăsesem la Clinica de Psihiatrie. Mai departe: pensie mizerabilă, de 600 de lei, medicamente, lucru la câmp, moderat, că era bolnav, împrumuturi, salam cu soia şi credinţă în Dumnezeu cât încape. Sfaturi prin vecini, pe la rude, prin tot satul, împăcat până şi iubiţi certaţi. Un fel de nebun-înţelept, un fel de hai-să-facem-în-fiecare-zi-o-faptă-bună, un fel de hai-să-trăim/ne bucurăm-prin/pentru-alţii. A iniţiat „nişte proiecte” prin care să facă „lucruri bune pentru toată lumea”. Unul ar fi Fundaţia „Renaşterea Bobâlnei”. Membri fondatori – 1 scriitor (adică el), 3 muncitori, 1 inginer, 3 economişti, 1 barman, 1 pădurar, 1 liber profesionist, 1 şofer, dirigintele de poştă, o casnică, o asistentă medicală şi, în fine, 1 gardian. Şi ţărani? Păi, toţi sunt ţărani. În fond, unde mai găseşti ţărani-ţărani? Doamne, a vrut să înfiinţeze şi un cenaclu literar, să cheme acolo, în sat, un scriitor, un om important, să fie lecturi, să reia serbarea câmpenească de la Bobâlna, da’ dacă n-a vrut fosta conducere a primăriei… Aşa că s-a apucat de scris, simţea el că ce i s-a întâmplat acolo, la Psihiatrie, n-a fost ceva obişnuit. A bătut Clujul, la „Dacia”, apoi Dejul, la primar, l-a pisat la cap până când, uite, a scos-o. Vrea să trăiască din scris, dintr-o muncă cinstită, acum lucrează la un volum de poezii, dar a scris şi eseu şi are un proiect dramaturgic. Îmi spune şi reţeta: e autodidact. De fapt, visul lui e să scrie el cartea, tot el şi scenariul, să facă regia şi, de ce nu, să joace rolul principal. „Ar ieşi un film aşa cum vreau eu, cum văd eu filmele”. Şi, mă rog frumos, cum vede el filmele? Filmele trebuie să reprezinte ţara. Aoleo, numai Sergiu Nicolaescu nu. Ba da, ghicisem, ca regizor, poate să-mi spună, Sergiu Nicolaescu este pe locul I. Repede, la altă artă! Muzica! „Simt nevoia unei melancolii…/ Voi trata cu compozitorii de inimi./ Daţi-mi vă rog centrala!…/ Alo!…Sunt eu însumi…/ Vivaldi, Bethoven, Enescu, Verdi…/ În faţa clepsidrei cu clape”. Vivaldi? Bethoven? Verdi? A-nnebunit de tot ţăranul român! Ba uite că n-a-nnebunit, dacă vrea să facă din urât frumos. Ce e urâtul? O bucată de materie. „Oceane, mări, munţi/ Primele rafturi ale vieţii”. Viaţa se relevă din banalitate. Doamne, de ce m-am făcut eu inginer?

Pe Julius Constantinescu îl găsiți în zilele noastre păstorind cu o mână de fier, tiranică aș zice, Daily Cotcodac, desemnat ca și cel mai popular blog la RoBlogfest-ul de anul trecut. Iar acesta-i un reportaj din anul 2000 (să nu cumva să credeți că mai scrie Julius atâta amar de semne în zilele noastre…)

Acest articol a fost publicat în Viața bate câmpii și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Răscoala culturală a Bobâlnei

  1. Dan Ielciu zice:

    🙂 Victore, eu imi aduc aminte ca Julius a scris acest material in foileton.

    • Sare'n Ochi zice:

      Zici ca era un fel de Balzac al zilelor noastre. Scria reportaje fluviu… Si-avea si o multime de personaje de care apoi uita si trebuia sa le omoare, uneori chiar inainte de a preda materialul. Cum naiba m-am procopsit eu cu cea mai „activa” Divizie de anchete din lume: tu, el si Ambrus Bela?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.