Isus din vecini

de Ion Mureşan

Într-o predică rostită acum mulți ani la catedrala ortodoxă din Cluj, trecutul întru Eternitate, Înalt Prea Sființa Sa Bartolomeu Anania a dat o admirabilă şi pătrunzătoare interpretare unor pasaje din Evanghelii. Citisem de nenumărate ori faptele evocate de Ioan şi de Luca fără să reuşesc să le desluşesc înţelesul, căci nu m-am gîndit că ar avea un înţeles anume. E vorba de cele câteva apariţii ale Mântuitorului după învierea din morţi. Mariei Magdalena, în faţa mormântului, i se arată Isus, „dar nu ştia că este Isus” (Ioan, 20, 14), ea crezând că e grădinarul cimitirului. La fel, la Marea Tiberiadei, se arată ucenicilor, dar „ucenicii nu ştiau că este Isus” (Ioan, 21, 4). Nici când apare la masa ucenicilor, aceştia nu-L recunosc până când nu frânge pâinea, abia „atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut” (Luca, 24, 31).

Nu voi parcurge întregul demers din sclipitorul eseu al lui Bartolomeu Anania, destul că a înlăturat suspiciunea cu care bunul simţ comun ar putea privi aceste fapte (cum adică, nişte oameni de care te-ai despărţit cu câteva zile înainte nu te mai cunosc?), adunându-le într-o frumoasă pildă: Isus ne poate apărea înainte sub diverse înfăţişări. Dacă am şti că trecătorul de pe stradă, cerşetorul din faţa bisericii, copilul străzii, boschetarul cu haine jerpelite este Domnul, l-am invita în casă şi l-am cinsti şi ne-am mândri că am stat la cină cu El. Tocmai pentru că nu putem fi siguri, ar trebui să avem un comportament preventiv, să vedem în fiecare din întâmplătorii noştri semeni un om în care poate locui Isus.

Mi-au dat de gândit cuvintele Înalt Prea Sfinției Sale. O vreme, mergând pe stradă, m-am surprins privind altfel la trecători. Fiecare, mi-am zis, e în felul lui un exemplu de sacrificiu, căci fiecare îşi duce necazurile şi nevoile, durerile şi greutăţile pe o Golgotă mai mult sau mai puţin abruptă. Am alungat din minte articolele pe care le citisem prin ziare despre câştigurile fabuloase pe care le obţin cerşetorii de pe urma milei publice, am şters cu buretele prezumţiile de şiretenie vinovată în ce-i priveşte pe copiii străzii şi pe bolnavi şi schilozi şi am fost chiar darnic cu cei întâlniţi. Şi, nu am trăit un mai plin sentiment de admiraţie decât acela pentru o familie care se întorcea cu copiii de mână de la biserică. Dar, asta a durat doar câteva ceasuri.

Destul să încep să număr multele zile de când nu am mai mers acasă la ţară să o văd pe mama, de când nu am avut răgazul să vorbesc în tihnă cu puţinii mei prieteni. Mi-am dat seama că am uitat cu totul acel plăcut ritual de dimineaţă, bătutul în ţeava caloriferului pentru a-l chema pe vecinul de jos să ne bem cafeaua împreună, că vecinul de vis-a-vis nu mai bate la uşă ca să mergem să bem o bere la terasa din colţul străzii, prilejuri de a schimba câteva vorbe, de a afla ce mai fac ei şi ce mai zic ei despre lumea asta. Şi nu pentru că am fi cu mult mai ocupaţi, nu pentru că ne-am fi certat. Pur şi simplu, nu se mai întâmplă. Nu ne mai vine. Vieţile noastre, necazurile, bucuriile, părerile noastre au devenit confidenţiale ca şi salariul. Am intrat cu toţii într-o agitaţie şi într-o grabă care nu sunt ale noastre. Ne mişcăm zi de zi după bătăile ritmice ale unei tobe stranii. Nu mai avem răbdare să ne plecăm urechea la cuvintele celuilalt. Nu ne mai permitem, nu ştiu prea bine de ce, răgazul comunicării cu Isus din vecini.

Destul să încep să număr zilele de când nici cu mine însumi nu am mai stat de vorbă mai mult decât pentru a-mi „comunica”, „a-mi aduce la cunoştinţă”, ca la o şedinţă de lucru, precum unui străin, strictul necesar, evitând gândurile bune şi frumoase, ca pe o pierdere de vreme. Destul să-mi dau seama că eu însumi am ajuns un vecin al meu, iar Isus din mine un Isus din vecini.

Acest articol a fost publicat în Postul cititorului și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Isus din vecini

  1. Dan zice:

    Excelent eseu!
    „Destul să încep să număr zilele de când nici cu mine însumi nu am mai stat de vorbă mai mult decât pentru a-mi „comunica”, „a-mi aduce la cunoştinţă”, ca la o şedinţă de lucru, precum unui străin, strictul necesar, evitând gândurile bune şi frumoase, ca pe o pierdere de vreme. Destul să-mi dau seama că eu însumi am ajuns un vecin al meu, iar Isus din mine un Isus din vecini.”

  2. ErRon zice:

    Ion Muresan,
    Apuca-te si scrie,cu toata sensibilitatea si forta ta, apuca-te si scrie romane, scrie despre satul tau, despre oamenii de acolo, despre tot ce sufletul tau filtreaza cu atata acuitate si profunzime si tandrete.
    Ma gandesc ca e greu, ca pagina alba din fata e demobilizatoare, dar daca poti sa scrii eseurile acestea superbe, poti sa scrii si romane!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.