de Al. Diaconescu

Îndobitocirea națiunii cu Tembelizorul

Rebelul. Îmi amintesc perfect ziua de 1 Decembrie 1975. Eram un golan adevărat, un Che Guevara (nu ca Ponta), cu părul până dincolo de omoplaţi şi cu barba la nivelul sternului. Venisem la Dej, pe Dealul Florilor, să asist la jurământul colegilor mei, care exercitau stagiul militar. La un moment dat fanfara începu să cânte imnul naţional (Tricolorul, cred, cel adevărat nu cel pervertit de versurile lui N. Ceauşescu şi A. Păunescu). Ningea cu fulgi mari şi lângă mine un domn în vârstă, un colonel în retragere cred, uscăţiv şi ştirb, s-a îndreptat de-o dată, dezvelindu-şi chelia. „Vreun nomenclaturist cu căciulă brumărie”, gândeam eu, dar majestuozitatea cu care întâmpina cu capul descoperit fulgii de zăpdă atunci când se intona imnul patriei sale, m-a impresionat profund. De atunci, cât de hipiot eram eu, am decis să-mi dezvelesc capul şi să iau poziţia de drepţi ori de câte ori auzeam imnul patriei mele, chiar dacă s-a întâmplat de multe ori să fiu ridicol.

Huliganul. Cică nişte rezervişti, generali şi colonei, au manifestat de 24 ianuarie 2011 la Iaşi. Când a vorbit preşedintele ţării lor au vociferat. Bine i-au făcut, că la 25% dintre ei le-a redus pensia, deşi la restul de 75% le-a mărit-o (de fapt nu el ci primul ministru Boc, dar asta contează mai puţin). Când însă s-au pus pe huiduit atunci când se intona Imnul Național, nu mi-a venit să-mi cred ochilor şi urechilor (manipulate ca de obicei de cele două Antene şi de Realitatea TV). Ca istoric ştiu bine că la 24 ianuarie 1859 ieşenii au luat un „tun de zile mari”, deoarece capitala ţării s-a mutat la Bucureşti, dar nu păcăleala asta-i nemulţumea pe oamenii noştri, ci că un pic peste 50% dintre români l-au votat pe Băsescu şi domniile lor vor trebui să trăiască acest coşmar cinci ani de zile. Dar cu Ţara ce-au avut? Ca militari ar fi trebuit să respecte simbolurile naţionale, ca cetăţeni ar fi trebuit să accepte voinţa majorităţii, ca oameni bătrâni ar fi trebuit să-şi poarte cu demnitate părul alb şi cheliile. Atunci mi-am amintit de toate beţiile, coţcăriile şi mizeriile din armată şi mi-am dat seama că dincolo de marii ofiţeri pe care i-am avut la comandă şi a căror icoană va rămâne veşnic vie în sufletul meu, mai e şi imaginea hidoasă a celor care făceau din armată coşmarul oricărui tânăr. Un plutonier inteligent mi-a spus o dată că li s-a adreat colegilor militari cu următoarea tiradă: „Nu vă întrebaţi de ce civilii ăştia vorbesc atât de urât despre armată? Nu uitaţi că toţi ăştia au făcut servicul militar, deci ne cunosc din interior”. În perioada interbelică miltarii nu votau, fiindă nu făceau politică. Atunci când s-au amestecat în ea, asemenea intelectualilor (vezi Iorga) au dat chix. Să păstrăm deci distanţa (şi decenţa) domnilor.

Am onoarea să vă salut, pe aceia care venerează patria şi virtuţile militare în fiecare zi şi în fiecare clipă.