de Ion Mureşan

O prietenă, fostă doctorandă la Paris, excelentă povestitoare, mi-a prins slăbiciunea pentru povestirile despre lumea metroului. Aşa că, de cîte ori ne vedem, îşi etalează colecţia de istorioare amuzante. Aşa se face că am ajuns părtaş la pălăvrăgeala unui exotic grup de oşence aclimatizate pe malurile Senei: „Suntem opt în cameră, tu, că îs io cu bărbatu şi pruncu ăl mare, apoi o vinit o nepoată a me, şi de o lună ne-am trezit pă cap cu nănaşu şi nănaşa, iar la două zile o dată doarme la noi vecinu Văsâi şi mâne tre să vie Ghio, văru bun a lu omu meu, ăla de stă pe Podiree, aşa că nu ai unde să te mişti, apoi nănaşii s-o pus din prima sară în pat şi nu să mai dau coborâţ din pat pă saltea, că încă nu le-am găsât de lucru, că n-au acte bune, da le aduce Ghio paşapoarte din ţară, pă cale sigură, că le bagă soră-me în slănină sub şoric, învălite în nailon, apoi or câştiga şi ei batăr 5o de euro pă zî la început şi s-or muta, că nu vreu să ste mai mult de tri-patru luni, numa până îşi pot mobila o cameră la casa aia nouă din sat, da noi stăm un an, că avem de măritat fetele…” le turuie prietena mea mai ceva ca o oşancă, şi face mutrişoare mirate, şi exclamă, şi dă din mâini cât trei femei zdravene şi fără complexe cât negru sub unghie de Oraşul Luminilor.

Am remarcat amândoi ingeniozitatea românilor în a face din populara tablă de slănină o inexpugnabilă valiză diplomatică, valiză care are avantajul că poate fi mâncată după ce i s-a extras conţinutul. Ne-am distrat de prostia bulgarilor care au fost prinşi cu paşapoartele false ascunse în franzelă şi am zis că îşi merită pedeapsa, dacă nu ştiu aprecia slănina ardelenească. Am dezaprobat, se înţelege, lipsa de elganţă a nănaşilor care nu respectă rotaţia la pat. Dar, am căzut pe gânduri când am ajuns la motivele pentru care suportă viaţa aceea umilă şi toate privaţiunile: unii vor să-şi mobileze o cameră, alţii să-şi mărite fetele, alţii (din alte istorioare) vor să-şi ia tractor, drujbe, semănători, vaci, cai etc. Nu ştiu în ce constă munca „la metrou”, ori ce lucrează bărbaţii. Cert este că ajung să câştige chiar şi câte o sută de euro pe zi din tot felul de corvoade, chiar – şi pe care, acasă, nu le-ar face de ruşinea satului. Cerşitul, vândutul de ziare, căratul de bagaje, îngrijitul de animale şi chiar hoţia ori prostituţia sunt scuzabile. Toate umilinţele se transformau în aur undeva într-o ţară îndepărtată, dintr-un sat îndepărtat. Acolo unde nici în ziua de azi nu ar putea nimeni câştiga două milioane şi opt sute de mii de lei pe zi, ceea ce într-o lună, cu cheltuieli cu tot, fac spre şasezeci de milioane, şi chiar să fie doar cincizeci, doar patruzeci de milioane şi tot… chiar și în lei vechi de vorbim, nu mai are rost să vorbim. Nu avem cum să-l comparăm pe profesorul universitar, pe inginer, pe medicul de familie cu prosperul cerşetor.

Am auzit la radio că zilele trecute un întreg oraş din Transilvania a fost tăiat de la apa caldă şi căldură, pentru că datoriile populaţiei către regia furnizoare erau prea mari. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă fiecare bloc şi-ar fi trimis, din timp, câte un cerşetor cu o traistă cu slănină la Paris.