de Ion Mureşan

Acum vreo zece ani am avut o discuţie furtunoasă cu un important scriitor clujean. Scriitorul cu pricina fusese în comisia care a aprobat ridicarea statuii lui Avram Iancu în centrul Clujului. Statuia a rămas până astăzi un monument al lipsei de gust, al lipsei de profesionalism artistic, al lipsei de bun simţ. Oricum am întoarce lucrurile, e o statuie urâtă. Arhitecţii, sculptorii, esteticienii, ba, dacă bine îmi amintesc, chiar şi preoţii au votat împotriva ridicării ei. În schimb, toţi funcţionarii au votat conform ordinului şefului de birou, şi ei au fost mai mulţi. Scriitorul a votat de partea funcţionarilor. „O să vezi – mi-a spus scriitorul, ca un ultim argument – că peste câţiva ani toată lumea se va obişnui cu statuia, chiar dacă astăzi nu place. Ce, parcă Turnul Efel a fost mai bine primit? Nu-ţi face griji, o s-o vadă zilnic şi, încet, încet o să le placă”.

Zilele trecute am aniversat discuţia de atunci împreună cu un anume domn Dan, locuitor de pe strada Năsăud din Cluj. Zice dânsul: „Acum câțiva ani, prin luna martie, pe la ora 7 dimineaţa, aud sunet de fierăstrău sub geam. Patru muncitori făceau cu schimbul la o sculă rotativă care tăia în ciment ca în brânză. Cinci zile au tăiat două linii de-a lungul străzii. Stratul de ciment e gros de vreo zece centimetri. Strada e lungă de vreo cinci sute de metri. După ei a venit un utilaj impunător, un pikamer, un cocostârc mecanic dotat cu cioc de oţel deservit de trei muncitori, care a făcut găuri de-a lungul fâşiei. Vreo două săptămâni strada a fost tot un pocnet şi un scârţâit, tot un praf şi o scânteie. Până şi maidanezii au părăsit zona. Când utilajul a plecat, am avut, în sfârşit, parte de linişte. Găurile au absorbit o vreme apa de ploaie, apoi s-au umplut de noroi, asfaltul s-a rupt în jur, găurile au devenit gropi… Dar, toate astea s-au petrecut, cum s-ar zice, demult, în istorie. Nimeni nu ştie care a fost scopul acelei mari lucrări, nimeni nu a continuat-o, nimeni nu şi-a revendicat-o. Poate că cineva a şi plătit toată lucrarea. Poate că nu. O vreme locuitorii străzii au fost iritaţi, dar nu până într-atât încât să fie curioşi. Iar dacă au fost curioşi, nu au fost chiar atât de curioşi încât să pună întrebări. Iar după ce au trecut vreo doi ani şi jumătate, ce rost mai aveau întrebările? Lumea s-a obişnuit. Strada a fost foarte urâtă, extrem de incomodă, dar nouă ni se părea normală. Tot ce e urât şi fără explicaţie ni se pare normal. Când văd câte o clădire frumoasă, în schimb, întreb în dreapta şi în stânga ce e acolo, căci tot ce e bine făcut dă senzaţia de suspect”.

O să mai treacă niște ani. Nici statuia urâtă, nici strada găurită nu o să pară nimănui mai frumoase. Doar că ceea ce e urât va fi considerat normal, iar ceea ce e normal va fi socotit în categoria ciudăţeniilor suspecte.