Poveşti de pe strada mea

de Ion Mureşan

Acum vreo zece ani am avut o discuţie furtunoasă cu un important scriitor clujean. Scriitorul cu pricina fusese în comisia care a aprobat ridicarea statuii lui Avram Iancu în centrul Clujului. Statuia a rămas până astăzi un monument al lipsei de gust, al lipsei de profesionalism artistic, al lipsei de bun simţ. Oricum am întoarce lucrurile, e o statuie urâtă. Arhitecţii, sculptorii, esteticienii, ba, dacă bine îmi amintesc, chiar şi preoţii au votat împotriva ridicării ei. În schimb, toţi funcţionarii au votat conform ordinului şefului de birou, şi ei au fost mai mulţi. Scriitorul a votat de partea funcţionarilor. „O să vezi – mi-a spus scriitorul, ca un ultim argument – că peste câţiva ani toată lumea se va obişnui cu statuia, chiar dacă astăzi nu place. Ce, parcă Turnul Efel a fost mai bine primit? Nu-ţi face griji, o s-o vadă zilnic şi, încet, încet o să le placă”.

Zilele trecute am aniversat discuţia de atunci împreună cu un anume domn Dan, locuitor de pe strada Năsăud din Cluj. Zice dânsul: „Acum câțiva ani, prin luna martie, pe la ora 7 dimineaţa, aud sunet de fierăstrău sub geam. Patru muncitori făceau cu schimbul la o sculă rotativă care tăia în ciment ca în brânză. Cinci zile au tăiat două linii de-a lungul străzii. Stratul de ciment e gros de vreo zece centimetri. Strada e lungă de vreo cinci sute de metri. După ei a venit un utilaj impunător, un pikamer, un cocostârc mecanic dotat cu cioc de oţel deservit de trei muncitori, care a făcut găuri de-a lungul fâşiei. Vreo două săptămâni strada a fost tot un pocnet şi un scârţâit, tot un praf şi o scânteie. Până şi maidanezii au părăsit zona. Când utilajul a plecat, am avut, în sfârşit, parte de linişte. Găurile au absorbit o vreme apa de ploaie, apoi s-au umplut de noroi, asfaltul s-a rupt în jur, găurile au devenit gropi… Dar, toate astea s-au petrecut, cum s-ar zice, demult, în istorie. Nimeni nu ştie care a fost scopul acelei mari lucrări, nimeni nu a continuat-o, nimeni nu şi-a revendicat-o. Poate că cineva a şi plătit toată lucrarea. Poate că nu. O vreme locuitorii străzii au fost iritaţi, dar nu până într-atât încât să fie curioşi. Iar dacă au fost curioşi, nu au fost chiar atât de curioşi încât să pună întrebări. Iar după ce au trecut vreo doi ani şi jumătate, ce rost mai aveau întrebările? Lumea s-a obişnuit. Strada a fost foarte urâtă, extrem de incomodă, dar nouă ni se părea normală. Tot ce e urât şi fără explicaţie ni se pare normal. Când văd câte o clădire frumoasă, în schimb, întreb în dreapta şi în stânga ce e acolo, căci tot ce e bine făcut dă senzaţia de suspect”.

O să mai treacă niște ani. Nici statuia urâtă, nici strada găurită nu o să pară nimănui mai frumoase. Doar că ceea ce e urât va fi considerat normal, iar ceea ce e normal va fi socotit în categoria ciudăţeniilor suspecte.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Țara bizonului liniștit și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Poveşti de pe strada mea

  1. Dan zice:

    Ce se intampla acum in Romania, nu are echivalent! Haos total, Tara lui paura voda in care hotia a devenit din „modus vivendi”, „modus disperadus de vivere” adica disperati sunt pana si hotii ca nu mai pot (nu mai au de unde) fura.
    Trara de rahat? La prima vedere, Da! La analiza? Pana si hotii au un rol in societate. Ce se intampla acum a scapat de sub control!

    • Sare'n Ochi zice:

      lipsa de autoritate a Legii – ca nu are cine sa o aplice, naste acest sentiment de insecuritate, combinata cu lehamitea si deznadejdea. Vorbim despre Tara lui „Papura Voda” ca despre lipsa de perspective, de viitor. Cetateanul lipsit de aparare, de speranta si de siguranaa zilei de maine, caruia nu i se asigura cele mai elementare drepturi, afectat de haosul social provocat de reua functionare a institutiilor statului, exclama cu naduf: „Traim ca-n Tara lui Papura Voda“. Expresia asta are doua explicatii. Vine fie de la faptul ca sub domnia lui Stefanita-Voda al Moldovei, din cauza foametei, lumea manca paine facuta din scoarta de copac si din papura macinata, domnitorul, potrivit surselor istorice, alegandu-se cu porecla de „Papura Voda”. Fie, din consultarea Wikipedia (cu copy-paste :): “În 1735 în Craiova mai existau doar 836 de familii, numărând în jur de 4 000 locuitori. Ţara Românească nu putea revendica Oltenia pentru că aparţinea Imperiului Habsburgic, iar după 1739, domnitorii fanarioţi n-au avut puterea necesară să se impună fără aprobarea oltenilor. Turcii erau încolţiţi de ruşi şi austrieci, s-au mulţumit să întărească paza cetăţilor de la Dunăre de teama atacurilor şi jafurilor haiducilor. După un puseu de violenţe care a durat cîteva luni, societatea craioveană şi-a găsit un echilibru. Boierii au reuşit să-l convingă pe acelaşi Neagu Papură să conducă o miliţie a pămîntului pentru a potoli atacurile haiducilor şi hoţilor. De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Ţara lui Papură Vodă” care a depăşit de mult aria Craiovei sau Olteniei, intrînd în folclorul naţional cu sensul peiorativ, de ţară fără stăpîn, unde legile nu mai există”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.