Duşmani întru Christos

de Ion Mureşan

Se împlinesc 21 ani de când în satul Sărăsău de lângă Sighetul Marmaţiei s-a produs “Marea Schismă”. În primăvara anului 1990 cireada de vaci a satului s-a rupt în două: vacile ortodoxe s-au separat de vacile greco-catolice. Cireada ortodoxă şi cireada greco-catolică au început să pască iarbă ortodoxă şi iarbă greco-catolică. Evenimentul merită să fie înscris în istoria conflictelor interconfesionale europene, căci e primul caz de separare a animalelor domestice după criterii teologice. La aceea vreme, episcopul Iustinian Chira Maramureşanul a confirmat informaţia, cu precizarea că “din păcate, ambele cirezi dau la fel de puţin lapte”. Evenimentul de atunci era însoţit în Maramureş de nişte decese suspecte şi de lovituri cu sapa în cap în numele lui Christos.

Mi-am adus aminte de “schisma vacilor” pe fondul luptei între cele două Biserici româneşti. Dacă iarna tensiunea scade, primăvara creşte, dacă vara pare a coborî îngerul păcii în satele ardelene, toamna se dezgroapă securea războiului. Ceea ce demonul stalinist a reuşit într-un an, 1948, să strice printr-un decret ateu, Bisericile nu au reuşit să repare, în numele Domnului, în 21 de ani.

Conflictul între cele două confesiuni a intrat, după părerea mea, într-o zonă pe care nu o pot numi decât “barbară”, căci limba în care se discută e una din afara graniţelor Europei latine sau greceşti. Societatea civilă a discutat până la saţietate pe marginea conflictului. Intelectualii români, ortodocşi şi greco-catolici deopotrivă, în decursul unor lungi dezbateri publicate în reviste de cultură şi cărţi voluminoase, şi-au dat votul pentru reconciliere. S-au propus căi de revenire la normalitate din cele mai diverse. Rezultatul acestei mobilizări de capete luminate este cu totul invers decât cel scontat: discuţiile pe situaţii concrete sunt din ce în ce mai vulgare, din ce în ce mai violente. În mileniul trei Bisericile dau comunicate despre credincioşi care îşi fac treburile lumeşti în biserică, despre protopopi care dau oamenilor cu leviere în cap, despre furturi de morţi de la o confesiune spre a fi îngropaţi în alta, despre felul în care confesiunea (adeversă, se înţelege) a răsturnat şi profanat altare etc. Presa scrie lucruri incredibile: comandouri nocturne atacă pe la orele două-trei din noapte uşile laterale ale bisericilor în care stau baricadaţi “duşmanii întru Christos” şi se încing lupte la lumina lanternelor poliţiştilor, care poliţişti nu pot decât să-şi facă cruce şi să scuipe în sân. Bisericile româneşti din Transilvania au ajuns să fie exemplare pentru ceea ce înseamnă intoleranţă religioasă în Europa. Iar dacă înalţii ierarhi, cu puţine excepţii, binecuvântează manipularea de joasă speţă şi întreţin conflictele, nu e un lucru care să le facă cinste. Nu ştiu cui poate sluji faptul că ierarhii ortodocşi îi acuză pe greco-catolici că “vând Ardealul”, drept pentru care sunt sate în care slujesc într-o biserică şi ţin una închisă, iar greco-catolicii le scot ochii ortodocşilor cu păcatele colaborării cu Securitatea.

Pe fondul acesta tensionat, ardelenii de la oraşe şi sate să îşi găsească liniştea spirituală necesară rugăciunii la Baptişti, Penticostali, Martorii lui Iehova, Adventişti etc – acolo unde nu e război la poarta bisericii?

Acest articol a fost publicat în Viața bate câmpii și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.