"Domnule, am fi onoraţi să plîngeţi la noi, / am fi onoraţi să fumaţi! Şi ca să / plîngem împreună, / în cinstea dumneavoastră îmi trag două palme! / În cinstea dumneavoastră îmi mai dau încă una! / Oricum, în cultura română se plînge prea mult, / căci, cu voia dumneavoastră, sîntem un popor de plîngăcioşi!" (Ion Mureșan - Volumul "Alcool")

Nu întâmplător expresia: „cât văzu cu ochii”, este cea care delimitează lumea pentru om începând de la primele poveşti. Aşa există lumea pentru fiecare dintre noi: cât vedem cu ochii roată – o lume în cercuri (sau orizonturi, după cum doriţi). Ceea ce-nseamnă că, practic, noi lărgim lumea cu ochii şi, mai ales, cu paşii care ne duc „acolo unde ne-or vedea ochii”. Numai aşa-mi explic de ce se poate termina lumea unora chiar la capătul străzii pe care locuiesc, că nu mai există nimic dincolo de acel „hotar” dacă nevoile nu le duc paşii către alte zări (vedeţi limita la „cât văzu cu ochii”?).

De la poetul Ion Mureşan ştiu că strada Năsăud se termină (şi nimeni nu ştie de unde începe) într-o micuţă crâşmă-cu-terasă de cartier, un fel de „agora” ce adună, de la „vlădică la opincă”, întreg conţinutul blocurilor plantate acolo prin grija socialismului-științific-multilateral-dezvoltat. Acum, despre respectivele blocuri (bloace) trebuie să vă spun că, în afară de subţirimea igrasioasă a pereţilor din beton prefabricat, a putinţei de-aţi azvârli privirea-n aparatamentul vecinului, ori de a lăsa mizerie pe scările împânzite de afişe cu „păstraţi liniştea şi curăţenia” sau pe spaţiile verzi îmbâcsite de „nu călcaţi iarba” (spaţii comune = grijă comună, adică inexistentă, mda, „avantajele” „viitorului de aur al omenirii” în care „proprietatea este un moft”) nimic nu îndemna comunitatea trăitoare în zonă să comunice, să se transforme într-o adevărată comunitate. Noroc cu micul întreprinzător particular care a deschis crâşma de la sfârşitul (sau începutul) străzii.

Depăşind faza cu „consumul exagerat de alcool dăunează grav sănătăţii” (în fond consumul, indiferent de ce natură, dăunează oricum buzunarelor şi aşa grav afectate ale contribuabilului român), crâşma de cartier poate genera şi altceva decât conflicte (capete sparte şi pumni în gură) – condusă inteligent, de către un patron integrat comunităţii, ce face diferenţa dintre afacere şi câştig (adică mai pune şi suflet să nu-şi „omoare” clienţii imediat), crâşma de cartier ostoieşte frustrări, naşte schimb de idei, duce la împăcări şi-i ţine pe unii în raza vizuală a jumătăţilor lor (chiar „îi adună de pe drumuri”). Crâşma de cartier are rol social – suplineşte ceea ce n-au reuşit niciodată „Căminele culturale” să facă: sudează micile comunităţi stradale. Ofurile chiar sunt înecate în fundul paharului şi, deseori, mâna ce se îndreaptă spre portofelul din buzunar nu este pentru a mai scoate suma necesară încă unui rând, cât pentru a acoperi vreo nevoie stringentă a unui „constradean” (cetăţean de pe strada ta). Nu este de mirare că locul despre care fac vorbire este ocrotit de comunitate – aceasta îşi doreşte să fie dezvoltat, să capete şi alt ştaif, căci îşi face bine datoria. De aceea, prin reprezentanţii săi, ce m-au dus să văd realitatea cu ochii, mi s-a cerut să întreb care este funcţionarul din Primăria Cluj care tot pune beţe în roate proiectului lor. Ceea ce şi fac.

PS: La mulți ani Ion Mureșan! (Ți-am folosit și-ți voi mai folosi textele – c-așa-s eu: îmi place să-mi fac cadouri frumoase de ziua ta!)