Elefantul românesc

„Statul ocroteşte familia”, este fraza cu care păşesc în viaţa de cuplu toţi tinerii care aleg să se căsătorească. Problema este că „statul” numai la familia acelor tineri nu se gândeşte. Singura „familie” care este ocrotită în România este aceea care dă ţepe de tip SAFI, Mondragon, FNI, Bancorex, Megapower şi lista continuă într-atât de mult încât, orice român poate fi confundat, raportat la buzunarele sale, cu un elefant: buzunarele care atârnă goale-n vânt fiind urechile, trompa purtând denumirea monedei naţionale botswaneze…

Am aflat că norvegienii dau câte un milion de dolari aceluia dintre ei care reuşeşte să supravieţuiască, timp de un an de zile, pe una dintre multele lor insuliţe, având la dispoziţie, ca Robinson Crusoe, o umbrelă, un pumn de cuie şi o legătură de zarzavat. Cică acela care reuşeşte să supravieţuiască în atari condiţii, când i se dă milionul de dolari pe mână, în condiţiile economiei de piaţă, va face praf şi pulbere respectiva piaţă. Ce să spun? Noi suntem aproape 20 de milioane de români care merităm milionul de dolari. Nu rezistăm noi de 2000 de ani pe „insula noastră de latinitate”? Rezistăm. Şi asta în condiţiile în care, spre deosebire de „robinsonii” norvegieni, pentru a vedea ziua de mâine, trebuie să alungăm cu băţul haita de investitori autohtoni de carton care, de-a valma cu guvernanţii şi parlamentarii, ne dau târcoale şi ne sfâşie agoniseala de-o viaţă… Acum îmi dau seama că am fost întotdeauna un popor bântuit de spectrul viitorului. Astfel, în 1872, prin inaugurarea Gării de Nord din Bucureşti, nu am pus bazele primei linii ferate, ci am costruit primul cămin-adăpost pentri viitorii aurolaci ai epocii post-decembriste.