Avem voluptatea conflictului: îl cultivăm și îl savurăm. Societatea noastră a fost dintotdeauna parcă ruptă-n două. Evenimentele din ultimii ani, cu ajutorul neprecupețit al mass media, doar au adâncit falia și au făcut-o nevindecabilă (cu exemple duse la extrem, precum saltul acelui electrician de la balconul Parlamentului, sau încrâncenarea fără de soluții a Opoziției anti-Băsescu). Oricât de mic ar fi grupul, “dialogul” se poartă numai de pe poziții antagonice (mamele fiind principalele beneficiare ale argumentației). Societatea românească are un apetit conflictual de nesăturat/nepotolit.

"Problema e că am ajuns să ne comportăm ca sceleraţii pe stradă. Nu eşti cu Băsescu, îţi luăm gâtul. Eşti cu Băsescu, îţi luăm gâtul. Mâine, poimâine o să începem să ne împuşcăm între noi în trafic", a spus Victor Ciutacu. După ce-a consumat din plin pentru crearea acestei situații.

Clivajul este net: noi suntem, în funcție dinspre ce parte vine înjurătura, ori “democraţi” (aceia care am momit cu blugi, kentane și dolari falși votul țăranilor inocenți), ori „reacţionari” (cei care “nu ne-am vândut țara”, “am făcut ordine” și ne-am dorit sincer ca “Rațiu și Cîmpeanu, să treacă oceanul”). Deci: ori suntem “nostalgici” (comunişti), ori suntem „pro” (capitalişti). Ori „filo”, ori „antisemiţi”. „Portocalii”, sau „pesedeneliști”. Corecţi politic, ori fascişti/maoiști/staliniști/legionari. Ecologiști, ori vânduți. Diferența dintre „stânga” și „dreapta” este o linie atâta de îngustă încât basculează rapid, interlocutorul intrând rapid în categoria “ascuns”, „subtil” – ce, iute/vigilent, va fi „demascat”/dat în vileag. (În mod clar mi-au scăpat multe poziții din acest “Nomenclator de opoziţii” – fiecare îl poate completa după bunul plac/fantezie. Eu am înșirat doar câteva dintre faliile ideologice, de atitudine și/sau orientare).

Mai gravă este, însă, falia comportamentală. Ea este azi atât de evidentă şi de adâncă încât putem vorbi de două societăți (culturi?) româneşti: una a mitocăniei (aveți câteva probe proaspăt aburinde aici și aici) şi una a decenţei (există și decență în România, fiecare dintre cei care citesc aceste rânduri au măcar o imagine a acesteia în minte – nu aș vrea să o alterez cu propriile-mi opinii/opțiuni).

Partea proastă cu mitocănia este că a devenit un merit în România. Este gustată, afișată, etalată, revărsată, deversată pe toate canalele mass media: produce audiență, glorie şi bani. În plus (față de ceea ce se arată ca fiind etalon de reușită în viață), nu există post de televiziune şi de radio care să nu aibă pe statul de plată cel puțin un mitocan de serviciu. Niște oameni probabil delicaţi în viaţa de toate zilele. Care, după ce scot ceea ce scot pe gură în direct, se duc acasă la propriii părinți, sau la soție sau soț, și/sau propriii copii – să le spună gingășenii. Dar, poate că mitocănia de la serviciu este doar o meserie, un rol până la urmă – o cerință a condițiilor de necesitate create de către mitocănia nativă. Așa s-o fi născut mitocănia ca vocaţie, așa a ajuns bădărănia un semn de vitalitate atât intelectuală cât și politică? Extazul mesajului emis către populație nu se mai poate obține decât prin trivialitatea cât mai groasă şi mai viscerală? Căci este clar că atât cocalarul intelectual, cât și cel politic, transcende delimitările ideologice – ca la ușa cortului se vorbește atât pe “limba democrată”, cât şi pe cea “reacţionară”. Atât de “merituoasă” a ajuns mitocănia în România încât mă mir că nu s-a gândit nimeni s-o transforme în decorație.