Decembrie 1989 (I): “Raportez încă o dată, am ordonat să se tragă «foc»”

Cristina Lungu, 3 ani și jumătate, împușcată în 17 decembrie 1989 la Timișoara

Păcat că s-a uitat. România anului 1989 era o ţară sumbră cu un popor subminat fizic şi mai ales psihic de anii de „alimentaţie raţională”, adus în pragul disperării de interminabilele cozi la alimentele de bază, îndobitocit de lecturarea lozincilor patriotice şi terorizat psihic de omniprezenţa poliţiei politice. Primele cozi la alimentele de bază ca uleiul şi zahărul apăruseră încă din 1974, deteriorarea vieţii de zi cu zi producându-se treptat pentru ca, brusc, peste noapte, magazinele să se golească, ca după un jaf, la începutul anilor ’80. Cam aceeaşi degradare avea să o cunoască viaţa cetăţeanului român în toate aspectele ei. Viaţa socială, viaţa culturală, viaţa sexuală (la cheremul și cu voia Partidului), viaţa politică a românului anului 1989 erau o jalnică caricatură. Perspective: zero, viitor: zero… Să încercăm să ne reamintim faptul că cei mai mulţi români îşi duceau traiul cotidian pe la cozi pentru a-şi procura raţia modestă de alimente. Raţia lunară pentru un adult din Cluj, prin grija “tătucului” Ceauşescu, era de 750 gr. de zahăr, 0,5 l ulei comestibil, 2 kg cartofi, 0,5 kg făină de grâu şi 1 kg macaroane. Pâinea era raţionalizată (pe cartelă) la 300 gr. pe zi; carnea era „normată” la câte 1 pui pe lună şi la câte 1/2 kg carne de vită (carnea de porc nu mai era raţionalizată dar, de obicei se găseau numai picoare, celebrii „adidaşi” şi, foarte rar, cap); produsele lactate nu erau raţionalizate, dar nu se găseau deloc. Și să fi avut bani, mai mult nu puteai să-ți procuri decât dacă aveai pile, cunoștințe și relații. Păcat că s-a uitat cum stăteau bărbații și se băteau la cozile pentru pachetul lunar de vată pentru soțiile lor, cât de lungă era coada la benzină în Cluj-Napoca – de pe Feleac până în Vâlcele; de situația copiilor din orfelinate, care își mâncau propriile fecale șamd (toți idioții suferă azi și au nostalgii după Epoca Ceaușescu: aveau “siguranța zilei de mâine”…). Patron peste acest dezastru, „bun al întregului popor”: Nicolae Ceauşescu. Împreună cu familia sa şi o întreagă ceată de slujbaşi conduc ţara după bunul lor plac. Şi, de sus, de la Ceauşescu şi ai lui, şi până jos, la ultimul sergent major de poliţie sau funcţionar în aparatul birocratic, ţara este condusă de mici satrapi, de mici şefi absoluţi care par să nu aibă altă distracţie zilnică decât umilirea şi spolierea, sub orice mijloc şi pretext, a cetăţeanului de rând. Statul discreţionar inventase, perfecţionase şi aplica un nou tip de sclavagism: socialismul multilateral dezvoltat.

În toată această promiscuitate s-a ajuns până acolo încât, zvonul lansat în luna noiembrie 1989 cu ocazia celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, cum că Ceauşescu se va retrage de la cârma ţării lăsându-l în locul lui pe „prinţişor” – copilul mai mic, Nicu Ceauşescu, prim secretar al judeţului Sibiu, privit drept „reformator” –, să fie perceput de populaţie ca o speranţă. Ca unica soluţie. Nimeni nu putea să creadă că se va sfârşi cu comunismul în România. Poporul obosise să-i „aştepte pe americani” şi se sovietizase… Plătise un preţ cumplit: zeci de mii de morţi în lagărele de exterminare ale regimului, milioane de puşcăriaşi cu mii de ani de temniţă grea, milioane de tineri mutilaţi în educaţie, simţăminte şi idealuri. Acestui Congres i s-a spus „noiembrie – ultimul bal”. Dar n-a fost să fie chiar aşa. Ceauşescu, într-o frenezie de ovaţii şi explozie de scandări, a fost reales în funcţia de secretar general al Partidului Comunist Român. Implicit rămânea în toate funcţiile pe care le acaparase. Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandantul Suprem al Forţelor Armate etc.

Nu mai rămăsese nimic altceva ca mijloc de informare, de legătură cu exteriorul, decât radioul – şi nu radioul naţional. Seară de seară, din ce în ce mai la vedere, mai fără frică, românii ascultau „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, posturile „subversive” ale „imperialiştilor”. La „Europa liberă”, în foileton, se citea în fiecare seară din cartea fostului general de securitate Mihai Pacepa, fugar în Statele Unite ale Americii, „Orizonturi roşii”, carte în care, cu cruzime, frust, erau descrise luxul, opulenţa şi lipsa de respect faţă de propriul lor popor a conducătorilor României. A fost un şoc care a contribuit în mare măsură la incitarea poporului român din decembrie 1989.

Scânteia care a aprins revolta populară din decembrie 1989, indiferent de gradul de implicare a serviciilor secrete sovietice şi americane în încercarea de a “perestrociza” România, a fost protestul pastorului reformat de Timişoara, Laszlo Tokes. Lăsăm la o parte orice speculaţie cu privire la acest protest – a fost, sau nu a fost Tokes agent al Securităţii române sau al oricărui alt serviciu secret, inclusiv cel maghiar. Demersul meu este acela de a demonstra lipsa de legalitate şi de măsură a represiunii comandate de către Nicolae Ceauşescu împotriva propriului său popor şi în care s-au implicat, trup şi suflet, elemente ale Armatei române. Certe rămân faptele în nuditatea lor: cu săptămâni înainte de declanşarea revoltei populare din Timişoara, pastorul Laszlo Tokes, de la amvonul bisericii sale protesta împotriva regimului comunist. Împotriva restricţiilor şi umilinţelor la care era supus poporul român, accentuând, în mod firesc, opresiunile (care păreau a fi diferite) care se exercitau asupra minorităţii maghiare (cele privitoare la limba maternă, la identitatea culturală etc.). Regimurile autoritariste şi cele totalitariste s-au sprijinit întotdeauna pe teroare. Ori, ca să-ţi exerciţi teroarea, nu era necesar numai să ai la dispoziţie instrumentul terorii (Legea şi Justiţia ta), pe cei care să o aplice (Miliţia şi Securitatea ta) ci şi pe cei care să-ţi informeze aceste mecanisme cu privire la tot ceea ce se întâmplă sub autoritatea ta, cu tot ceea ce gândesc şi spun supuşii tăi (informatorii). Informatorii au raportat despre ceea ce s-a catalogat apoi, în mass media aservită regimului comunist, drept „iredentismul” pastorului reformat Laszlo Tokes. Securitatea l-a luat în lucru, având ordin să facă ceva cu el, să-l facă să tacă. În mod firesc, pastorului ar fi trebuit să i se închidă gura fără nici o problemă, era România anilor ’80, dispăruseră şi muriseră oameni pentru mai puţin decât făcuse el deja. Cu toate acestea, avertizat fiind, Laszlo Tokes continuă să critice regimul de la amvonul bisericii sale. Mai mult, culmea tupeului, îşi avertizează enoriaşii că asupra lui se fac presiuni şi că a fost ameninţat. Şi, lucru de neimaginat, aceşti enoriaşi se solidarizează cu el astfel încât, în 16 decembrie 1989, când angajaţi ai Ministerului de Interne din Timişoara se prezintă la parohie cu un ordin de evacuare a pastorului reformat, ordin dat cu complicitatea superiorilor bisericeşti ai lui Laszlo Tokes, aceşti enoriaşi se opun, intervin în forţă şi-i împiedică pe aceşti lucrători să-şi ducă mandatul la îndeplinire. Escaladarea evenimentelor se produce rapid şi violent – normal într-un regim represiv în care oamenii în uniformă tind să gândească doar cu pumnul şi pulanul. Lucrătorii Ministerului de Interne cer ajutor şi li se trimit în sprijin scutieri, miliţieni şi securişti, întreaga floare a sistemului de represiune comunist. Aceştia intervin în forţă, cu aroganţa trupelor de elită, cu aroganţa celor obişnuiţi ca toţi să tremure numai la menţionarea numelui lor, darămite la apariţia lor. Nu este vorba numai de executarea unui ordin aşa cum vor încerca să invoce mai apoi când, învinşi şi bătuţi, au început să se plângă că ei, cetăţeni români, fii ai aceluiaşi popor, au fost bătuţi, cu bestialitate, tocmai de către alţi români, fii ai aceluiaşi popor – pe care, să nu uităm, ei s-au dus să-i bată cu bestialitate. Este vorba de privilegiile pe care le aveau, de superioritatea pe care o simţeau în mod nejustificat, de oportunismul lor, de lipsa lor de respect faţă de poporul care îi hrănea şi îi îmbrăca de fapt. Enoriaşilor le-au sărit în ajutor civilii din Timişoara, indiferent de naţionalitate, uniţi în aceiaşi saturaţie a urii împotriva clanului Ceauşescu – şi trupele Ministerului de Interne, umilite şi însângerate, sunt respinse. Astfel se dă tonul la „dezordine” în tot oraşul. Beţia victoriei dă naştere la tot felul de gesturi şi acţiuni şi apar, în mod fitresc, profitorii: se sparg geamuri şi se incendiază şi jefuiesc magazine în oraş. Actele care vor fi definite, a doua zi, drept vandalism sunt inerente dezordinii, lipsei de organizare, de program coerent de acţiune. De aceea nu sunt de acord cu ce s-a vehiculat, ulterior, cu privire la ziua de 16 decembrie 1989 cum că acţiunile din acea zi sunt rezultatul unei diversiuni puse la cale de către agenţi secreţi ai SUA şi URSS, care şi-au dat mâna în a-l răsturna pe Ceauşescu. Nu, pe fondul nemulţumirii generalizate, scânteia declanşată la Timişoara a dus la o escaladare a conflictului care, în final, a dus la căderea regimului comunist. Cei interesaţi în deturnări şi lovituri de stat apar mai târziu şi preiau totul din mers sub conducerea lui Ion Iliescu.

În România anului 1989 totul se raporta către eşaloanele superioare. Aceste raportări, în conformitate cu legea, trebuiau să se facă „întocmai şi la timp”. Boală veche în România, de obicei se făceau numai “la timp”. De frică să nu-şi piardă posturile, sau de frica altor repercursiuni, majoritatea celor care informau nu o făceau în mod corect. Veştile rele erau atenuate pentru ca cei din teritoriu să nu fie acuzaţi de incompetenţă. Aşa se face că, a doua zi, în urma informărilor ce i s-au dat, Ceauşescu a ajuns la concluzia că are de a face cu o revoltă fără însemnătate şi, în consecinţă, să ordone acţiuni care apar a fi numai de paradă. El dă ordin să fie scoase unităţile militare în oraş care, cu steagurile şi muzica militară în frunte, să defileze prin oraş într-un gest de intimidare pentru „elementele turbulente” şi de îmbărbătare pentru cei loiali partidului şi lui. Fac o paranteză necesară explicării acţiunilor care vor urma. În România doctrina militară prevedea ceea ce se chema „lupta întregului popor împotriva inamicului”. Drept pentru care se făcea pregătire de luptă încă de pe băncile şcolii, elevii participând în cadrul programului „Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei” (P.T.A.P.) la şedinţe de tragere cu armament de război, această doctrină prevăzând obligativitatea executării stagiului militar pentru toţi tinerii apţi din punct de vedere fizic şi psihic care au împlinit vârsta de 18 ani. Stagiul militar era de un an şi patru luni pentru trupele de uscat şi de doi ani pentru trupele de marină. Cei admişi la facultate executau un stagiu militar de nouă luni. Indiferent de calitatea pregătirii, absolut toţi tinerii, indiferent de sex (căci şi femeile participau la şedinţe de tragere în poligon, atât în timpul liceului cât şi ca studente), ştiau să mânuiască armamentul de infanterie şi, în mai mare sau mică măsură, în funcţie de talent şi aptitudini, ştiau si tehnici de luptă anti-tanc şi de diversiune urbană; cu toate acestea, nicăieri în doctrina militară românească nu au existat descrise situaţii de luptă urbană, situaţii în care armata să acţioneze în centrul oraşelor – oraşele erau apărate la periferie şi nu în centru, tocmai pentru a se evita pierderi în rândul propriei populaţii. Majoritatea tinerilor, până la vârsta de 20 – 22 de ani, aveau stagiul militar satisfăcut şi, în funcţie de arma la care îşi efectuaseră stagiul militar, erau, mai mult sau mai puţin, familiarizaţi cu tehnici şi tactici de luptă. Mai mult, faţă de trupele care erau scoase în stradă în ziua de 17 decembrie 1989, multe contingente (mai vechi) de militari în rezervă beneficiau de avantajul unei instrucţii mai temeinice care, odată cu foamea de valută a lui Ceauşescu şi visul acestuia de a plăti, indiferent de costuri umane, datoriile externe ale Republicii Socialiste România, s-a diminuat treptat până la a deveni ridicolă, mai ales după angajarea Armatei Române în sectoarele economiei naţionale. Militarii scoşi în stradă în decembrie 1989 erau, în marea lor majoritate incorporaţi de trei luni şi cei mai mulţi îşi petrecuseră acest timp culegând recolta de pe câmp sau construind socialismul. Trupele ieşite cu fanfara şi cu steagul fluturând în frunte pe străzile Timişoarei, cu armament, dar fără muniție, au fost doar un prilej de iritare, nu și de intimidare pentru populaţia civilă. Responsabil de această defilare se face generalul Victor Atanasie Stănculescu, pe atunci adjunct al Ministrului Apărării Naţionale şi omul de casă al Elenei Ceauşescu (şeful Direcţiei de Înzestrare a Armatei şi, prin această funcţie, unul dintre principalii traficanţi de armament pentru ţările lumii a treia din epocă), trimis de Ceauşescu la Timişoara pentru a pune situaţia sub control cu ajutorul Armatei. Armata nu avea ce căuta în această aventură. Rolul ei legal era de a apăra graniţele patriei împotriva oricărei agresiuni externe şi nu acela de jandarm, de a restabili ordinea şi siguranţa publică. Pentru aceasta existau Miliţia şi Securitatea. Dar capii comunişti, văzându-şi ameninţate privilegiile, şi-au pierdut capul. Şi-au pierdut capul şi, indiferent de costuri, au ordonat represiunea, neţinând cont că, în istoriografia oficială, au blamat regimurile „burgheze” că au folosit armata poporului împotriva poporului (să amintim doar de episoadele 1907 şi 1933). Politrucii Partidului Comunist Român, pentru a-şi salva privilegiile, s-au folosit de Armată în scopuri improprii acesteia, punând-o în situaţia criminală de a acţiona chiar împotriva celor pe care era chemată să-i apere şi să-i protejeze.

Generalii trimişi de Ceauşescu la Timişoara: Victor Atanasie Stănculescu, Ştefan Guşă – Şeful Marelui Stat Major al Armatei, Mihai Chiţac – comandantul Armelor Chimice, Nuţă şi Mihalea – cei mai duri comandanţi din Ministerul de Interne, în încercarea de a pune sub control situaţia, au ordonat să se execute foc asupra demonstranţilor. Ordinul a venit de la Ceauşescu prin ministrul Apărării Naţionale, generalul Vasile Milea (cunoscut de subordonaţi sub porecla „Fierăstrăul” şi drept un fidel al familiei Ceauşescu): „Demonstranţii să fie serios avertizaţi şi apoi să se tragă la picioare”.

(„Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al partidului: Bună seara, tovarăşi, am convocat teleconferinţa în urma celor care s-au întâmplat în ziua de ieri şi de astăzi la Timişoara. Totul a pornit de la un proces de evacuare a unui preot care a fost mutat de cultul respectiv şi care nu vroia să evacueze, dar care însă a făcut declaraţii antiromâneşti la Budapesta şi s-a aliat cu cercurile revizioniste, ostile integrităţii României. S-au făcut greşeli, deoarece problema trebuia rezolvată într-o oră sau două, conform legilor ţării şi normelor care sunt în toată lumea, dar în grabă şi a discuţiilor interminabile, şi s-a reuşit ca acesta să-şi strângă elemente care le-a pregătit din timp. Acum reiese clar, că de fapt aceasta a fost pretext şi că aceasta a fost pregătită din timp, de elemente ostile din străinătate şi de cercuri antiimperialiste şi din est şi din vest să tratăm cu toată seriozitatea. Încă la Timişoara nu s-a întâmplat fiindcă socotim că s-au făcut unele greşeli inadmisiblie de aplicarea măsurilor stabilite şi primul lucru, unităţile care au fost destinate să aplice unele măsuri de fapt au fost puse în imposibilitatea să acţioneze, au fost dezarmate. La Timişoara sunt acum toţi comandanţii, sunt prezenţi şi la teleconferinţă, toţi comandanţii militari. Am vorbit cu câteva minute înainte cu tov. Coman, care a sosit acum cu alţi generali la Timiş, cu ordinul ca toate trupele primesc imediat, muniţie de război, de front, se somează, oricine nu se supune, se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea. În Timiş a fost atacat şi sediul, nu s-a acţionat, s-a întors şi obrazul de cealaltă parte, parcă ar fi fost Isus Hristos. Începând cu astăzi, toate unităţile ministerelor de interne, inclusiv miliţia şi trupele de securitate şi de grăniceri, vor purta armament de luptă, deci şi gloanţe, fără discuţii, cu respectarea regulamentului şi normelor legale de somaţie, întrucât oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta. Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid sau care sparge un geam la un magazin, trebuie să primească riposta imediat: nici un fel de justificare. Umanismul nu înseamnă pactizare sau capitulare în faţă cu duşmanii: umanismul înseamnă apărarea poporului, integrităţii ţării şi socialismului. Trebuie de asemenea, toate unităţile militare sunt în stare de alarmă, au în această situaţie şi armamentul de luptă, de dotare de luptă, înseamnă inclusiv muniţia. Nu pleacă nicăieri fără muniţie de luptă. Unităţile motorizate, toate merg cu armamentul uşor din dotare de luptă. Se interzice orice manifestare şi încercare, [cine face cevaţ este imediat somat, arestat şi pe urmă discutăm în spiritul legilor noastre, fără nici un fel de discuţie. Aceasta este prima problemă. Dacă s-a înţeles bine şi întreb întâi la Timişoara. Dacă sunt prezenţi, să răspundă primul secretar care îndeplineşte şi calitatea de comandant al judeţului şi tov. Coman. Dacă sunt prezenţi ofiţerii în sală?

– Să trăiţi, tovarăşe secretar general, Bălan la aparat. Sunt cu tov. Coman, s-au luat măsuri pentru executarea dispoziţiilor pe care le-aţi dat dumneavoastră. Am terminat.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: V-am întrebat dacă ofiţerii sunt în sală?

– Vă raportez tovarăşe Ceauşescu, Coman la aparat, nu sunt în sală, sunt la Divizie şi executăm ce aţi ordonat dumneavoastră. A început să se tragă deja (deci înainte de a da ordinul Ceauşescu la teleconferinţă!! – n.m.).

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: De ce n-au venit în sală? Vă rog transmiteţi-le ordinul meu să acţioneze în calitate de situaţie de luptă. Activitatea fiecăruia o judecăm ca atare şi într-o oră trebuie restabilită complet liniştea. Te rog, chemaţi-i şi daţi-le ordin şi când sunt veniţi, să mi daţi să vorbesc eu cu ei. Nu se poate una ca asta. Aţi înţeles?

Tov. Coman Ion (secretar al CC al PCR – n.n.): Vă raportez, tovarăşe Ceauşescu, capul la 3 coloane intră în Timişoara, am trimis acolo aceşti ofiţeri pentru a-i întâmpina şi dirija în centrul oraşului. Raportez încă o dată, am ordonat să se tragă «foc».

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Şeful diviziei Timiş unde este? Tovarăşe Coman, comandantul Diviziei din Timiş unde-i?

Tov. Coman Ion: Raportez, comandantul Diviziei este la Divizie, tovarăşe Ceauşescu.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Imediat să vină ca împreună cu voi să fie la comandă şi sediul de comandă este Comitetul judeţean al partidului. Acesta este punctul de comandă.

Tov. Bălan: Am înţeles, tovarăşe secretar general.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Generalii unde sunt? Coman, generalii cu care ai venit din Bucureşti, şeful statului major, ministrul adjunct şi ceilalţi unde sunt?

Tov. Coman Ion: Vă raportez că acum am vorbit cu ei pentru a merge la Divizie să vadă cele 3 coloane. După aceea am chemat aici pe şeful securităţii, şeful miliţiei, care stau aici lângă mine şi executăm aşa cum aţi ordonat.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Rog acţionează în numele meu, preiei comanda şi-mi raportezi din 15 în 15 minute cum se desfăşoară problemele. Pe toţi îi chemi şi le dai ordine să le execute. Toate unităţile să iasă şi să fie în centru şi să se supună ordinelor. S-a înţeles?

Tov. Coman Ion: Vă raportez că am înţeles, tovarăşe Ceauşescu.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Vedeţi, nici acum nu au sosit unităţile deşi mi s-a raportat că totul a sosit şi s-a acţionat. Dar nici unităţile n-au sosit. Dacă celelalte judeţe au înţeles măsurile ce trebuiesc luate din acest punct de vedere. Au ceva nelămurit sau de întrebat? Clujul s-a înţeles?

Tov. Moga: S-a înţeles, tovarăşe secretar general.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Iaşul, s-a înţeles?

Tov. Ghiţulică: Da, s-a înţeles.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Imediat chemaţi toţi comandanţii şi aplicaţi măsurile, nu aşteptaţi de la Bucureşti alte dispoziţii. Astea sunt dispoziţii care sunt obligatorii pentru toată lumea. Oricine nu-şi face datoria, raportaţi imediat să fie destituiţi şi acţionează în mod corespunzător.”  – Extrase din stenograma teleconferinţei din 17.12.1989)

Drept pentru care asupra demonstranţilor din Timişoara, cu începere din după amiaza zilei de 17 decembrie 1989, s-a executat foc cu armamentul din dotare. Nu a contat vârsta, naţionalitatea, sexul. Printre primele victime, pe Calea Girocului, unde o patrulă formată din tancuri echipate de război a fost blocată şi, practic, sechestrată, având la bord muniţie de război, de către demonstranţi, s-a numărat şi o fetiţă de trei ani şi jumătate, împuşcată în inimă, între părinţii ei, în momentul în care, pentru a salva tancurile aflate în dificultate, militarii au deschis focul în plin oraş şi fără a ţine cont de cine era „agresorul”, la întâmplare, împotriva populaţiei civile. Vina Cristinei Lungu, la cei trei ani şi jumătate ai ei, era aceea că locuia în zonă şi că părinţii săi, ţinând-o de mână, între ei, traversau strada, de la blocul în care locuiau, către blocul vecin. Militarii, conform ordinului primit, au deschis foc la picioare – numai că, exact în acea zonă se afla şi acel copil. Nu întâmplător, după cum vom vedea, regulamentele militare interziceau, cu desăvârşire, folosirea armei de foc în acele situaţii în care se punea în pericol viaţa altor persoane decât cele vizate (prevedere care întărea articolul de lege în care se interzicea cu desăvârşire, chiar şi “inviolabilei” santinele în post, uzul de armă împotriva copiilor, a femeilor gravide şi a persoanelor în vârstă şamd).

Numai că focurile de armă au continuat, cu sălbăticie, lipsă de discernământ şi în dispreţul prevederilor legilor Republicii Socialiste România, până târziu în noapte – drept pentru care, în 18 decembrie, generalii, care au executat orbeşte ceea ce li s-a ordonat, i-au putut raporta lui Ceauşescu că situaţia se află sub control. Un „control” relativ, pentru că populaţia civilă era dispusă să-şi sacrifice, în continuare, viaţa numai să scape de Ceauşescu şi clica lui. În timp ce Ceauşescu se pregătea să părăsească ţara pentru o vizită „frăţească” în Iran, populaţia din Timişoara îşi continua lupta. Ceauşescu a plecat în Iran în 19 decembrie 1989, lăsând comanda în mâna Elenei Ceauşescu. Între timp populaţia Timişoarei atacă şi ocupă clădirea sediului Comitetului judeţean al Partidului Comunist Român din Timişoara. Clădirea, bine apărată de către scutierii Securităţii, este devastată. Nici nu se putea insultă mai mare pentru clanul Ceauşescu!

Ce se întâmplă în ţară între timp? Nimic! Mijloacele de informare erau în mâna Partidului Comunist Român. Ca urmare nimic din ceea ce se întâmplă în Timişoara nu ajunge la cunoştinţa opiniei publice prin intermediul mass media. În schimb, apar zvonurile. Foarte mulţi oameni în teritoriu au rude sau prieteni sau cunoscuţi în Timişoara. Securitatea n-a reuşit să izoleze oraşul (sau poate n-a vrut acest lucru), cert este faptul că s-au dat telefoane din Timişoara şi s-au anunţat rude, prieteni, cunoscuţi, despre victimele represiunii, despre morţi şi răniţi. Mai mult, „Europa Liberă”, „BBC”, „Vocea Americii”, „Deutche Velle”, „Agenţia TASS”, postul de radio naţional din Ungaria, au început să transmită, “pe viu”, cu privire la tragedia ce se petrecea într-un oraş important din România. Exagerând (în mod voit, sau nu), transmisiunile „în direct” în care, pe fondul răpăitului de mitraliere, se auzeau strigătele şi blestemele cetăţenilor din Timişoara, mijloacele mass media au fost în măsură să întoarcă pe dos populaţia din restul României. Timişoara a rezistat represiunii, în mod eroic, până în ziua de 21 decembrie 1989.

Din 16 decembrie 1989 şi până în 21 decembrie 1989, mişcarea începută la Timişoara şi apoi extinsă în toată ţara a parcurs câteva etape bine definite.

– în 16 decembrie este vorba de o revoltă spontană, de un fulger de mânie necontrolat care mătură bariere de spaimă şi inhibiţii ducând la excese din partea participanţilor civili, excese prin care se încearcă să se „justifice” intervenţia în forţă a regimului sub pretextul împiedicării „actelor de vandalism şi teroare” – toate intervenţiile represive situându-se în afara legilor statului totalitarist Republica Socialistă România!

– sub presiunea represiunii, ca urmare a victimelor nevinovate ce apar în rândul populaţiei civile, aceasta se organizează, începe să-şi caute un program – revolta se transformă în revoluţie; în Timişoara, cu începere din data de 19 decembrie 1989, încep să se organizeze muncitorii din marile intreprinderi de pe platforma industrială; aceştia ies în stradă în mod organizat, în coloane, având oameni de ordine care se identifică prin banderole tricolore, în aşa fel încât să nu permită provocatorilor să se infiltreze între ei, pentru a nu mai da posibilitatea forţelor „de ordine” să riposteze.

– în 20 decembrie Nicolae Ceauşescu se întoarce din Iran pentru a afla că situaţia din ţară îi scapă de sub control; în seara zilei de 20 apare pe postul naţional de televiziune şi informează pentru prima dată populaţia ţării cu privire la ce se întâmplă la Timişoara în viziune proprie: „bande de huligani, ajutaţi de forţe reacţionare străine care vor să dezmembreze Republica Socialistă România, se dedau la jafuri şi distrugeri în Timişoara”; Ceauşescu cere populaţiei să înfiereze mişcările din Timişoara şi convoacă un mare miting popular în Bucureşti; este începutul sfârşitului.

– extinderea mişcării la scară naţională are loc în 21 decembrie 1989; la Bucureşti, la ora amiezii, Ceauşescu pierde controlul asupra mitingului oragnizat în Piaţa Palatului; muncitorii aduşi cu forţa la miting (ca de obicei), se revoltă, îşi aruncă pancartele şi încep să-l huiduie; emisiunea de pe postul naţional se întrerupe brusc; au loc manifestări de genul revoltei spontane similare celei din Timişoara, de solidarizare cu cetăţenii Timişoarei, în Cluj-Napoca, Bucureşti, Târgu-Mureş, Arad; toate aceste mişcări sunt reprimate sângeros prin intermediul Forţelor Armate Române; bilanţul unei săptămâni de represiune: peste 300 de morţi şi aproape 1000 de răniţi.

– în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 sirenele de la marile fabrici de pe platformele industriale din marile oraşe ale ţării cheamă muncitorii să iasă şi să se solidarizeze cu victimele zilelor trecute; coloane de muncitori încep să se organizeze şi să iasă către centrele oraşelor; sfârşitul clanului Ceauşescu începe cu anunţarea sinuciderii ministrului Apărării Naţionale, generalul Vasile Milea; un grup de civili, în frunte cu poetul dizident Mircea Dinescu şi cu actorul Ion Caramitru (viitor ministru al Culturii în Guvernul Radu Vasile) ocupă televiziunea naţională, transmiţând semnalul care marchează Revoluţia Română: „Fraţilor am învins! Dictatorul a fugit!”

– Ceauşescu, împreună cu Elena şi doi dintre miniştri săi, Manea Mănescu şi Emil Bobu, la sfatul generalului Victor Atanasie Stănculescu, fug cu un elicopter de pe clădirea Comitetului Central de Partid; vor fi arestaţi câteva ore mai târziu (dacă nu cumva au fost luați prizonieri încă de la urcarea în elicopter) şi închişi într-o unitate militară din Târgovişte; Nicolae şi Elena Ceauşescu vor fi executaţi în 25 decembrie 1989 sub privirile impasibile ale generalului Victor Atanasie Stănculescu – “Victoraş, ai grijă de copii!”.

Revoluţia Română s-a născut în 22 decembrie 1989 ora 6,00, odată cu sirenele care chemau coloanele de muncitori către centrul oraşelor şi s-a terminat în ziua de 22 decembrie 1989 în jurul orei 18,00, odată cu primele gloanţe care au început să se tragă împotriva mulţimii care scanda: „fără comunişti!” în Piaţa Palatului, în timp ce cei care deveneau conducători, ţinte ideale, de altfel, pentru orice presupus “terorist” loial lui Ceauşescu, vorbeau liniştiţi (şi expuşi) din balconul clădirii Comitetului Central de Partid din Bucureşti.

în 22 decembrie 1989, după ora 18,00, a început „lovitura de palat” a lui Ion Iliescu şi gaşca sa de “dizidenţi”, preluarea puterii fiind “legitimată” cu sute de morţi şi mii de răniţi, în mod inutil și de nejustificat.

Pentru a defini drept “revoluţie” baia de sânge pornită după data de 22 decembrie 1989, ar trebui să dăm un răspuns plauzibil întrebărilor: de ce toate victimele cunoscute sunt doar de partea celor care au învins? Şi, dacă există învingători, unde sunt învinşii?

Acest articol a fost publicat în Decembrie 1989 și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Decembrie 1989 (I): “Raportez încă o dată, am ordonat să se tragă «foc»”

  1. tiberiufarcash zice:

    Victore, fain ca incepi iara serialul. Bazandu-ma pe cartea ta si a lui Tit Domsa o sa scriu si eu de revolutie, dupa ce ma uit sa vad ce am scris anii trecuti.
    Salutare!

  2. schmoukiz zice:

    Eu unul nu am uitat. Cinste celor care pastreaza vii aceste amintiri si le transmit mai departe!

  3. Culai zice:

    Martirilor, Slavă!
    Criminalilor, Pedeapsă!

    Nouă, Speranţă!

  4. doru` cu motoru` zice:

    Am aprins o lumanare si pentru ingerasul din foto. Sa fie primit !

  5. noradamian zice:

    Salut! E tot mai greu să vorbim despre acele zile târâte-n derizoriu de cei care au pus la cale si profitat de „revoluţie”, dar n-avem voie să uităm nimic din ce s-a petrecut atunci.

  6. Arizonianul zice:

    Oameni buni,
    eu eram aici, pe atunci, în California. Era cam bine în noapte când la radio s-a spus că la Timişoara s-a tras. Eram încă la laborator, încercând să găsesc o rezolvare a unei probleme spinoase. Am lăsat baltă totul, am sărit pe telefon şi mi-am sunat românii pe care îi cunoşteam.
    Nici unul nu s-a supărat, doar mi-au mulţumit şi au dat mai departe.
    Am plâns că nu pot fi acolo. Chiar aşa: am plâns…
    Când am auzit prima dată de Iliescu, m-a podidit furia neputinţei.
    Atunci era momentul ca să fie şi el executat…
    De ar fi să se repete istoria, asta aş face, mama lui de duşman înrăit al românilor şi românităţii!
    Blestemat să-i fie sufletul lui de animal vorace şi făţarnic!

  7. dsimionovici zice:

    „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Iaşul, s-a înţeles?

    Tov. Ghiţulică: Da, s-a înţeles.”
    http://adevarul.ro/locale/iasi/avanpremiera-revolutiei-1989-s-a-facut-iasi-1_50bd43037c42d5a663c95f60/index.html
    http://romanianrevolutionofdecember1989.com/tag/dinamoviada-iasi/
    Pe acele linkuri aveti o oarecare legatura cu citatul luat din articolul principal pus aici.
    Pe vremea aceea, eram viitoare mamica, lipsindu-mi aproape 1 luna pana sa-mi tin odorul in brate. Am fost sportiva de performanta si am practicat judo, si inainte de sarcina, si dupa ce am devenit mamica. Imi aduc bine aminte acea perioada, a Dinamoviadei, precum si murtarea statiei de tamvai din Piata Unirii, un loc deschis, unde te-ai fi putut ascunde, de unde ai fi putut scapa, cu o intersectie mare si cu iesire in Bulevardul Independentei, spre strada Saulescu sau spre Gara, in zona Postei „Mari”, cum o numeam. Adevarata cursa de soareci! Geamurile cladirilor care blocau zona respectiva si inchideau cursa au devenit, brusc, animate, deschise si atunci am vazut prima oara mai mult de un individ cu binoclu…Cei care au fost in Iasi poate stiu zona. Iar Dinamoviada aceea, poate sa spuna orice, cine o vrea, NU avea ce cauta la Iasi, NU atunci. Mutarea ei la Iasi NU a fost coincidenta. Eram la curent cu calendarul sportiv si stiam ce era in regula, si ce nu. In dimineata si in cursul zilei de 14 decembrie era Piata Unirii plina de militieni si de oameni „de ordine” care „dezmembrau” orice grup mai mare de 3 persoane? DA! Am fost acolo, intamplator, cu sotul, soacra si inca vreo doua, trei rude, ca aveam ceva de cautat pe la magazine. Mergeam in „turma” pentru ca erau toti ingrijorati de starea mea si nu voiau sa riste sa mi se intample ceva (legat de sarcina, nu de evenimente). Ne-au fugarit si abia cand mi-am scos burta la inaintare, sfidandu-i, m-au lasat in pace (Sa fi fost, oare, si faptul ca m-au legitimat si au vazut ca ma numeam Ceausescu? Da, asa se numea sotul meu, pe vremea aia…).Fara sa stiu ca exista o miscare ce incerca sa schimbe starea de lucruri din acel moment, am remarcat ce era in neregula si, sincer, m-a nelinistit foarte mult (egoism pur, de viitoare mama, pe care il recunosc si il admit). Cand s-a „spart buboiul” o saptamana mai tarziu, ceea ce remarcasem eu n-au fost decat niste piese de puzzle care s-au asezat la locul meritat. Abia atunci am realizat, ingrozita, adevarata dimensiune a ceea ce au facut astia in Piata Unirii, mutand statia de tramvai. Fara nicio urma de gluma, daca incepeau sa traga acolo, nu scapa nimeni viu…Zona respectiva este permanent aglomerata, chiar intr-un spatiu mai deschis, cum e Piata Unirii. Cand muti toata omenirea aia intr-o cutie de chibrituri, cum e zona Postei, nu ai loc sa arunci un ac…Mai ales daca inchideau capcana blocand accesul dinspre Teatrul National si pe cel dinspre Piata Unirii. Pur si simplu nu ai unde te ascunde…Sa regret ca nu s-a intamplat, ca sa aiba si Iasul partea lui de morti si sa-si reclame dreptul de a fi numit si acceptat ca oras revolutionar? Sincer, nu stiu ce sa raspund…Cred ca asa se explica de ce Ceausescu o intreba pe Ghituleasca daca s-a inteles ordinul si ea a acceptat executarea lui. A fost teama din partea organizatorilor miscarii de revolta sa mearga pana la capat? A fost manevra buna si inspirata din partea Ghituleascai si sa cred ca asa a salvat niste vieti, acesta fiind scopul ei, macar ascuns? Cred ca nici macar Dumnezeu nu-mi poate raspunde.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.