Decembrie 1989 (II): „Suntem nevinovați, ne-am făcut datoria”

In memoriam Tit-Liviu Domșa

Un ordin vădit ilegal nu este propriu-zis un ordin, iar neexecutarea sa nu reprezintă o insubordonare; din contră, executarea ordinului vădit ilegal atrage răspunderea subordonatului, alături de şeful care a emis un asemenea ordin.

Majoritatea celor care-i apără pe militarii care au compromis uniforma Armatei române în momentul în care au decis să-l apere pe Nicolae Ceaușescu împotriva poporului român, comit greşeala, voită sau nu, de a considera că aceştia, indiferent de arma de care au aparţinut, au acţionat în limite legale. Ei bine nu s-a întâmplat acest lucru – și mă refer chiar la legile represive ale Republicii Socialiste România, legi în vigoare la data executării ordinului ilegal de reprimare, prin forţa armelor. Nici una dintre legile, regulile şi regulamentele militare existente atunci nu le permiteau să-şi asume rolul de pază şi ordine pe care şi l-au asumat. În aceeaşi ordine de idei, 10 – 15 persoane responsabile de crimele din Decembrie 1989 nu pot şi nu trebuie confundate cu întreaga Armată română. 150.000 de militari nu se confundă nici în spirit şi nici măcar în aspiraţii cu cei 10 – 15 generali şi colonei care au uitat în decembrie că sunt români şi care nu au auzit nici măcar o clipă strigătul: „Noi suntem poporul! Voi pe cine apăraţi?”. În ce priveşte susţinerea care apare frecvent în luările de poziţie pro acei 10-15 criminali, cum că, în Decembrie 1989, „Armata a acţionat în condiţiile stării de necesitate, ale instituirii alarmei de luptă din dispoziţia celor mai înalte autorităţi politico-militare”, aceasta este complet falsă. Când afirm acest lucru mă bazez pe următoarele repere ale legislaţiei Republicii Socialiste România, repere ce sunt accesibile, în mod sigur, şi din alte surse, în consecinţă, verificabile.

1. Constituţia R.S.R., Art. 42: Marea Adunare Naţională „este singurul organ legiuitor din România”. (deci nu Nicolae Ceauşescu şi simplul său ordin verbal din 17 decembrie 1989! – n.n.)

2. Constituţia R.S.R., Art. 43, Pct. 20, 21, 22, 23: Marea Adunare Naţională „proclamă în interesul apărării ţării, a ordinii publice sau securităţii statului, starea de necesitate, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării”; „declară mobilizarea parţială sau generală”; „declară starea de război. Starea de război poate fi declarată NUMAI în cazul unei agresiuni armate împotriva R.S.R. sau împotriva unui alt stat faţă de care R.S.R. are obligaţii de apărare mutuală asumate prin tratate internaţionale (…) dacă s-a produs situaţia pentru care obligaţia de declanşare a stării de război este statornică”. (deci nu se proclamă stare de război numai pentru că cineva a spart nişte geamuri la Judeţeana de partid! – n.a.)

3. Constituţia R.S.R., Art. 62: Consiliul de Stat „este organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naţionale”.

4. Constituţia R.S.R., Art. 64, Pct. 9, 10, 11, 12: Consiliul de Stat al R.S.R. execută, în intervalul dintre sesiunile M.A.N. următoarele atribuţiuni: – proclamă starea de necesitate, – declară mobilizarea parţială sau generală, – declară starea de război, – numeşte sau revocă pe comandantul suprem al forţelor armate. Pct. 2: Consiliul de Stat: „stabileşte, fără a putea să modifice Constituţia, norme cu putere de lege”.

5. Constituţia R.S.R., Art. 68: „Consiliul de Stat emite decrete şi adoptă hotărâri. Decretele şi Hotărârile se semnează de preşedintele Consiliului de Stat. Decretele cu putere de lege se publică în Buletinul Oficial al R.S.R..

6. Ultimul Buletin Oficial al R.S.R. a fost publicat, fără a conţine nici o referinţă la proclamarea vreunei stări de necesitate, în 13 decembrie 1989. Următorul Buletin Oficial, cu denumirea de Monitor Oficial, a fost publicat în 22 decembrie 1989, fără a conţine vreun mesaj cu privire la instituirea stării de necesitate.

7. Noţiunea de „Preşedinte al R.S.R.” apare prin modificarea Constituţiei, prin Legea nr. 1 din 28 martie 1974, prin această modificare „preşedintele” preluând o parte din prerogativele Consiliului de Stat.

8. Constituţia R.S.R., Art. 43, Pct. 9′: „Marea Adunare Naţională alege şi revocă preşedintele R.S.R.”

9. Constituţia R.S.R., Art. 57 modificat: „După adoptarea lor de către M.A.N., legile se publică în Buletinul Oficial al R.S.R., în termen de cel puţin 10 zile, sub semnătura preşedintelui R.S.R.”.

10. Constituţia R.S.R., Art. 65′: „Preşedintele R.S.R. este preşedintele Consiliului de Stat”.

11. Constituţia R.S.R., Art. 68 modificat: „Consiliul de Stat emite decrete şi adoptă hotărâri. Decretele şi hotărârile se semnează de preşedintele R.S.R. Decretele normative se publică în Buletinul Oficial al R.S.R.”.

12. Constituţia R.S.R., Art. 69′: Preşedintele R.S.R. „proclamă, ÎN CAZ DE URGENŢĂ, starea de necesitate (…) emite decrete prezidenţiale şi decizii”.

13. Decretul 16/1976 al Consiliului de Stat, Art. 29: „proiectele de decrete prezidenţiale se elaborează în cazurile prevăzute de Constituţie şi legi”.

În consecință:

1. Declararea stării de necesitate era atributul obişnuit a Marii Adunări naţionale şi, NUMAI ÎN CAZ DE URGENŢĂ, al Preşedintelui R.S.R.;

2. Declararea stării de necesitate constituia obiectul unei legi a Marii Adunări naţionale sau al unui decret prezidenţial;

3. Legile, pentru a produce efect (deci şi decretul de instituire a stării de necesitate), era, în mod obligatoriu, necesar să fie publicate în Buletinul Oficial;

4. Declararea stării de necesitate, fiind un act cu aplicare parţială sau generală, nu putea deveni opozabil decât prin publicarea în Buletinul Oficial sau, datorită caracterului de urgenţă, printr-o prealabilă mediatizare, urmată de publicarea oficială în aşa fel încât intrarea în vigoare să corespundă momentului când actul a fost adus la cunoştinţa celor interesaţi;

5. Decretul prezidenţial nu putea stabili reglementări primare. Luând în considerare şi Art. 21 din Decretul 150/1974, rezultă că decretul prezidenţial nu putea modifica sau completa legea. Rezultă că simpla voinţă a lui Nicolae Ceauşescu (chiar şi cu sprijinul celor care l-au slujit cu devotament şi fără crâcnire) nu putea elabora norme primare căci nu era izvor de lege.

6. Cei care invocă „starea de necesitate” în scuzarea acţiunilor reprobabile din 17 – 22 decembrie 1989, invocă o stare de fapt ilegală. Mai mult de atât, această stare era valabilă, dacă se poate cataloga astfel o stare ilegală, numai pentru Timişoara şi judeţul Timiş. În alte părţi ale ţării, de exemplu Cluj-Napoca şi judeţul Cluj, „starea de necesitate” s-a proclamat în data de 22 decembrie 1989 la ora 12.00. Ori, generalul Topliceanu Iulian şi comandamentul Armatei a IV-a (printre care se numărau şi fostul şef al Forţei de Reacţie Rapidă, generalul Caba Florian care şi-a premiat subordonatul cu 1000 de lei pentru că a ucis în dispozitiv 3 civili neînarmaţi şi fostul şef al Statului Major General al Armatei, generalul Degeratu, actualmente consilier prezidenţial pe probleme de apărare, care, la fel ca şi generalul Stănculescu Athanasie Victor a participat la elaborarea „planului stradal de luptă” – fiecare în oraşul lui), au ucis civili neînarmaţi în ziua de 21 decembrie 1989! Fără nici o „stare de necesitate”, legal sau ilegal proclamată…

MISTIFICAREA DATELOR DE PROCLAMARE A „STĂRII DE NECESITATE”:

Toţi responsabilii militari declară/au declarat (cu disperare) că au acţionat sub „stare de necesitate”, că Ceauşescu a decretat „starea de necesitate” încă din ziua de 17 decembrie 1989 la Timişoara. FALS! „Starea de necesitate” s-a declarat în Timişoara şi judeţul Timiş în ziua de 20 decembrie 1989, zi în care, în acea zonă, n-au mai existat victime ale represiunii. În schimb au existat victime în 21 decembrie 1989 în Cluj-Napoca, Bucureşti, Tîrgu Mureş, Arad, Sibiu, zone în care „starea de necesitate” a fost proclamată abia în 22 decembrie 1989 la ora 12,00! Opt minute mai târziu, cel care proclamase (în mod ilegal atât în 20 decembrie 1989 cât şi în 22 decembrie 1989) „starea de necesitate”, s-a urcat în elicopter şi a fugit (declară factorii de răspundere militari), părăsind puterea. Cred că generalul Victor Athanasie Stănculescu şi ceilalţi factori de răspundere ai Armatei l-au îndemnat pe Ceauşescu să aplice una dintre „variantele de salvare a puterii”, ei aşezându-se, între timp, la masa negocierilor cu cei care veneau să preia puterea.

Revin la afirmaţii de genul: „În aceste condiţii, Armata a fost obligată să intervină pentru stoparea unor mişcări de stradă, aşa cum era datoare s-o facă în conformitate cu legile în vigoare atunci (…) pentru că forţele de ordine nu le puteau stăpâni”. Care sunt acele legi „în vigoare atunci” care permiteau Armatei să intervină împotriva poporului neînarmat? Poate Constituţia R.S.R.? Aceasta în Art. 40 defineşte „serviciul militar în rândul forţelor armate” ca fiind „obligatoriu”. Acesta „constitue o datorie de onoare a fiecărui cetăţean”. Şi, pentru a nu exista nici un dubiu, Art. 41 din Constituţia R.S.R. proclamă: „scopul serviciului militar este apărarea patriei, datorie sfântă a fiecărui cetăţean al R.S.R.”. (deci, nu serviciu de pază şi ordine! – n.a.). Unde este definit scopul Armatei ca fiind acela de a „stopa mişcări de stradă”? Legea 14 din 28 decembrie 1972, privind organizarea apărării naţionale a R.S.R. defineşte scopul şi rolul Armatei ca fiind acela de apărare a teritoriului patriei împotriva oricărei agresiuni armate de natură să atenteze la integritatea, suveranitatea şi independenţa statului român. Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 444 din 1972 s-a stabilit că sarcina M.Ap.N. este EXCLUSIV legată de „pregătirea continuă a apărării teritoriului naţional faţă de orice tendinţă hegemonică sau expansionistă ca urmare a unei agresiuni armate contra statului român”. În decembrie 1989 era confirmată prin Constituţie şi prin legi opţiunea politică de a nu folosi ARMATA, în nici o împrejurare, în rezolvarea unor probleme legate de păstrarea ordinii interne cu excepţia calamităţilor sau catastrofelor naturale. Mai mult de atât, doctrina militară a „Armatei Poporului”, introdusă după 1948 şi făcând parte din arsenalul doctrinar al politrucilor Partidului Comunist Român, condamna „vehement” „regimul burghez” pentru că, în situaţii de criză internă, s-a folosit de Armată împotriva poporului neînarmat, generând victime şi suferinţe omeneşti. În plus de aceasta, în 1990, odată cu intrarea pe scena politică a României a „partidelor istorice”, F.S.N., din al cărui „staff” au făcut parte cam toţi aceia care s-au ridicat în apărarea criminalilor din Decembrie 1989, au otrăvit opinia publică politică cu fraze de genul „vin cei care au tras în popor în 1907, în 1929 şi 1933!”. Mi se pare odios ca, sfidând bunul simţ şi realitatea istorică să fie justificate nişte crime şi nişte criminali prin nejudecarea altor crime şi a altor criminali! Dacă Stalin n-a fost judecat, în logica unor asemenea indivizi, înseamnă că nu mai există Gulagul comunist şi că cele peste 70 de milioane de victime ale „terorii roşii” n-au existat sau, dacă au existat, s-au sinucis căci toţi călăii lor au executat „dispoziţia celor mai înalte autorităţi politico-militare”!?

În ceea ce priveşte Alarma parţială de luptă „Radu cel Frumos”, conform Regulamentului activităţii de stat major a comandamentelor din trupele de uscat în operaţie (luptă) al M.Ap.N, semnat de către ministrul Milea la 6 martie 1986, aceasta este definită ca „obligaţia de ridicare la maxim a puterii operative şi de recaţie armată a fiecărei unităţi militare, FĂRĂ A IEŞI DIN CAZĂRMI, în aşteptarea ordinului de ieşire la luptă”. Din punctul de vedere al legilor atunci în vigoare, care permiteau punerea Armatei pe picior de război, însemna că pe plan extern sunt semnale evidente despre o iminentă agresiune armată (declararea războiului sau atacul prin surprindere). Pasul următor, în funcţie de gravitatea situaţiei, îl reprezenta mobilizarea parţială sau generală. Un fapt ce demonstrează, fără tăgadă, că Alarma parţială de luptă nu este acelaşi lucru cu „starea de necesitate” este faptul că prima nu intra în sfera informaţiilor către populaţie, pe când a doua, pentru a fi definită ca legală, trebuia să fie adusă la cunoştinţa populaţiei. Mai mult, decretul prezidenţial de declarare a stării de necesitate nu este comparabil cu alarma de luptă parţială şi pentru că primul se referă la anumite evenimente de ordin intern, care impun măsuri ferme pentru revenirea la normalitate (de exemplu eliminarea consecinţelor unui cutremur, inundaţii, exploziei sau incendierii unor obiective economice de interes republican sau strategic) şi care nu justifică o asemenea alarmare specifică războiului cum este alarma de luptă parţială. Mitingurile şi demonstraţiile nu intră în sfera declarării stării de necesitate prin decret prezidenţial deoarece nu exista o lege care să permită reprimarea colectivă prin forţă armată iar actul prezidenţial, după cum v-am demonstrat, nu era izvor de drept, nu crea o lege nouă ci putea cel mult să aplice o lege existentă. Ori, legile existente nu se refereau la reprimare şi permiteau doar luarea unor măsuri prin individualizarea faptei şi făptuitorului: Art. 166 Cod Penal: propaganda împotriva orânduirii socialiste; Art. 321 Cod Penal: ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice;  Art. 323 Cod Penal: asocierea pentru producerea de infracţiuni; Art. 324 Cod Penal: instigarea publică şi apologia infracţiunilor; Decretul 153/1971 privind regimul contravenţiilor ce cuprindea măsurile ce trebuiau luate pentru restabilirea şi menţinerea ordinii publice. Pe lângă faptul că Armata nu era abilitată să aplice aceste legi, ele nu prevedeau ca pedeapsă (mai ales nu fără judecată!), nici omorârea şi nici schilodirea prin împuşcare cu arma de foc! De asemenea, reamintesc: Art. 28 din Constituţia R.S.R.: „Cetăţenilor R.S.R. li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor, a demonstraţiilor”, îngrădit de Art. 29: „Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor care muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sunt pedepsite prin lege”. Nicăieri nu se prevede situaţia în care „interesele celor care muncesc” sunt „potrivnice orânduirii socialiste”, fapt care defineşte situaţia din perioada 17 – 22 decembrie 1989.

În ceea ce-i priveşte pe ofiţerii care „au acţionat în cadrul legal atunci existent, executând ordinele pe care le-au primit de la comandanţi”, „în cadrul unei dezinformări bine orchestrate”, amintesc faptul că aveau legea de partea lor şi puteau, aşa cum au existat de altfel cazuri, să refuze să devină unelte criminale în mâna unor criminali:

1. Regulamentul Serviciului Interior, Art. 52: „Comandantul poartă întreaga răspundere pentru hotărârile luate, ordinele şi dispoziţiile date. El este obligat să cunoască în orice moment nivelul capacităţii de luptă al unităţii, în toate componentele sale şi să ia măsuri pentru a asigura trecerea în timp scurt a acesteia la îndeplinirea oricărei misiuni, să raporteze eşalonului superior şi să informeze, în măsura în care interesează pe comandanţii din subordine şi cu care cooperează despre misiunile şi sarcinile primite, hotărârea luată şi modul de îndeplinire a ei, precum şi alte date care prezintă interes”.

2. Art. 313 din Regulamentul activităţii de Stat Major a Comandamentelor din trupele de uscat în operaţie (luptă) al M.Ap.N.: „ordinele de luptă trebuie să fie scurte, clare şi precise, să excludă orice posibilitate de interpretare diferită (greşită)”.

3. Art. 372 din Regulamentul activităţii de Stat Major a Comandamentelor din trupele de uscat în operaţie (luptă) al M.Ap.N.: „ordinul de luptă transmis trebuie să facă precizări cu privire la concluzii despre inamic, misiunea sau concepţia Marii Unităţi care dă ordinul de luptă, precum şi alte detalii ce interesează unitatea aflată în ipostaza îndeplinirii ordinului de luptă”; sunt prevăzute acţiuni de recunoaştere a inamicului şi, în raport de aceasta, a poziţiilor pe care unitatea le va ocupa în vederea îndeplinirii ordinului de luptă (Cine era inamicul între 17 şi 22 decembrie 1989?).

4. Art. 517 din Regulamentul activităţii de Stat Major a Comandamentelor din trupele de uscat în operaţie (luptă) al M.Ap.N.: „urmare aplicării ordinului de luptă, unitatea întocmeşte Jurnalul acţiunilor de luptă care trebuie să cuprindă, la fiecare 24 de ore, toate amănuntele cunoscute: starea trupelor, situaţia inamicului, modul în care s-a acţionat ca răspuns la acţiunile inamicului”.

5. Regulamentul Disciplinei Militare, Art. 1, Par. 3: „Disciplina militară constă în respectarea şi executarea cu stricteţe şi întocmai, de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare şi regulamentelor militare”.

6. Regulamentul Disciplinei Militare, Art. 3, Par. 2: „Disciplina militară obligă pe fiecare militar: să respecte cu stricteţe, prevederile legale şi jurământul militar şi să execute întocmai şi latimp, prevederile regulamentelor şi instrucţiunilor militare, precum şi ordinele şi dispoziţiile primite”.

7. Regulamentul Disciplinei Militare, Art. 6, Alin. 7: „Comandantul este obligat: să dea ordine legale, clare şi precise şi să asigure condiţiile necesare pentru executarea lor întocmai şi latimp”.

8. Regulamentul Disciplinei Militare, Art. 7, Par. 2: Comandantul poartă întreaga răspundere pentru legalitatea şi urmările ordinului dat; el trebuie să fie primul care să-l respecte cu stricteţe, iar cel care îl primeşte este obligat să-l execute cu toată convingerea şi să raporteze imediat de executare. Subordonatul îşi însuşeşte nu numai litera ordinului ci şi spiritul lui. Când consată că nu poate executa ordinul primit, el raportează imediat”.

9. Explicaţii teoretice al Codului Penal Român de Vintilă Dongoroz şi colab, Insubordonarea: „O condiţie subînţeleasă este ca ordinul în legătură cu serviciul militar să fie legal, adică în conformitate cu normele care reglementează în genere şi în detaliu activitatea militară. Un ordin vădit ilegal nu este propriu-zis un ordin, iar neexecutarea sa nu reprezintă o insubordonare; din contră, executarea ordinului vădit ilegal atrage răspunderea subordonatului, alături de şeful care a emis un asemenea ordin. Important este ca ordinul să ajungă în clar şi inteligibil la cunoştinţa subordonatului„.

10. Anexa 9 a R.D.M. şi Art. 39, Art. 40 din Decretul 367/1971 privind regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive: „Uzul de armă, în condiţiile şi situaţiile prevăzute de prezentul capitol, se va face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a se evita cauaza morţii acestora”. „Se va evita, pe cât posibil, uzul de armă împotriva minorilor, femeilor şi bătrânilor. SE INTERZICE uzul de armă împotriva copiilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale ale statului vecin.

Ori, printre primele victime ale generalilor Stănculescu şi Chiţac la Timişoara a fost copilul Cristina Lungu, în vârstă de 3 ani şi jumate, împuşcată în inimă pe Calea Girocului. În rest, foarte multe victime au fost dintre cele care se încadrează în categoria: „s-ar primejdui viaţa altor persoane” -, victime inevitabile datorită faptului că s-a acţionat în spaţiu urban şi împotriva unor coloane de manifestanţi. Pentru că, în ordinul lor „clar şi inteligibil”, ofiţerii au indicat „inamicul” ca fiind: „elemente ostile partidului şi statului nostru”, „elemente contrarevoluţionare” care „atacă armata, sparg vitrine” şi „folosesc şiretlicuri: copii şi bătrâni în faţă”, „cetăţeni turbulenţi” etc.

Luările de poziţie în favoarea unor persoane care au dat dovadă de zel în sprijinirea regimului Ceauşescu, făcute întotdeauna de către şefi ai Armatei (miniştri, printre care, foarte vehement a fost şi fostul ministrul PD al Apărării, în 1999, Victor Babiuc, probabil dezinformat – dar mai ales şefii de stat major ai Armatei şi locţiitorii acestora care, ca un făcut, după 1989, au fost numiţi în funcţie doar dacă au avut un grad mai mare sau mai mic de implicare în represiunea ilegală) nu sunt conforme cu poziţia pe care o ocupau/sau o mai ocupă, mai ales când modul fals în care s-a prezentat cadrul legal al Revoluţiei din Decembrie 1989 era de natură să inducă în eroare opinia publică cu scopul de a crea presiuni asupra bunului mers al Justiţiei. Împiedicarea aplicării actului de justiţie şi traficul de influenţă pe care l-au exercitat, post-Decembrie 1989, aceste persoane, din postura de ministru al Apărării Naţionale, sau înalţi comandanţi ai Armate române, a fost şi este de natură penală. Astfel de indivizi nu au nici un drept să pună semnul de egalitate între cei 15 – 20 de indivizi care au dat şi au executat ordine ilegale în decembrie 1989 şi corpul ofiţeresc care reprezintă cu adevărat Armata şi spiritul ei. Printre ei sunt ofiţeri ca col. (r) Bânzaru de la Târgu Mureş care, în 21 decembrie 1989, a fost degradat la gradul de soldat de către generalul Topliceanu pentru că şi-a exprimat opinia: „Ce facem, chiar tragem? Acesta nu este duşmanul!”. Această faptă, considerată de către ucigaşi drept insubordonare, este adevăratul spirit şi adevărata credinţă a Armatei poporului român şi nu slugile şi ucigaşii lui Ceauşescu. Astfel de indivizi datorează scuze publice familiilor celor care şi-au dat viaţa pentru a avea ei şansa de a fi înalţi demnitari ai României, precum şi celor care au fost schilodiţi de către cei care „au acţionat în cadrul legal atunci existent” când au intervenit „pentru stoparea unor mişcări de stradă” „pe care forţele de ordine nu le puteau stăpâni”… (sic!)

Acest articol a fost publicat în Decembrie 1989 și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Decembrie 1989 (II): „Suntem nevinovați, ne-am făcut datoria”

  1. Pingback: Victor Eugen Mihai Lungu despre revoluţie « Blogul lui Marius Mioc

  2. Culai zice:

    Asasinilor – nici o milă!
    Statul militarizat a ucis libertatea, alături de politica de clan.

  3. alexandru vlad zice:

    Imi amintesc ca un general (de altfel in rezerva) mi-a spus, in urma unui articol publicat de mine in presa acelor zile, ca nu admite faptul ca „blamez armata romana”. Ori eu nu blamam Armata Romana ca instituie istorica, ci acea armata deprofesionalizata si depersonalizata care s-a dovedit a nu fi la inaltimea momentului. Talpes imi spusese cu cativa ani inainte, la Bucuresti, ca „Armata romana are cadre si in caz ca…!” Ei, armata romana avea cadre si „in caz ca” si „in caz ca nu”!
    al.vlad

    • Sare'n Ochi zice:

      servus, Sandule.
      tot timpul s-au ascuns, ca niste adevarati barbati, dupa uniforma si insemnele armatei romane. eu le-am zis: daca un soldat violeaza, nu inseamna ca intreaga armata este de violatori. adica: la merit mergeau individual, la raspundere cu haita. acesata demonsteraza „barbatia” acelor militari de tip „mos Teaca”.

  4. Ioan Rosca zice:

    Demonstratia este excelenta si bine venita. Da , au incalcat criminal legile.
    Dar aceasta nu inseamna ca si daca procedau doar „legal” nu ar fi fost condamnabili. Comunismul a fost un regim criminal , care a uzurpat statul. A aratat clar ca se poate ucide , se poate nedrepatati, se poate jefui prin legi criminale. Nu putem condamna cotele, dar respecta legile care le-au fixat, denunta represiunea dar valida baza ei legala. Comunistii continuati de FSN au folosit justitia ca instrument principal al crimei (ascunderi ei). Sa nu le concedam legitimitate in numele unei oarbe aplecari in fata „legalitatii absolute”. Teoria statului si dreptului ar fi trebuit sa lamureasca problema vinovatiei celor care confisca masinaria legii si o folosesc impotriva unui popor capturat. Nu intimplator- nu o face.
    Parazitii puterii din toate tarile ne doresc dezarmati in fata mitului legalitatii sacrosante.
    ioan Rosca

    • Sare'n Ochi zice:

      as este domnule Rosca: regimul a fost criminal. demonstratia am facut-o in urma nenumaratelor afirmatii ale celor acuzati de represiune ca „au respectat legea”. le-am demonstrat ca nici macar atata lucru nu au facut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.