Prin anul 2000, statul Lituanian s-a gândit că nu i-ar strica să-şi cunoască „iudele” care au lucrat, pe „arginţi”, pentru poliţia politică KGB şi a anunţat că, în schimbul pocăinţei, le va asigura spionilor dispariţia dosarelor. Prin pocăinţă, statul Lituanian înţelegea mărturisirea colaborării cu KGB-ul. Publică sau şoptită la ureche, în parc, în cimitir, preotului în confesional, trimisă prin poștă șamd. Mărturisirea aducea după sine şi încetarea legii lustraţiei pentru mărturisitor. Dar pe ce se baza statul Lituanian când venea cu oferta? Pe cele peste 10.000 de dosare recuperate în 1991 de către lituanieni din sediul KGB de la Vilnus, cu ocazia revoltei lor anticomuniste. „Oi fi printre ăia, n-oi fi printre ei?” – se întreba orice turnător de bine lituanian. A mărturisi sau, a nu mărturisi? – aceasta-i Întrebarea. Căci, a nu mărturisi, înseamnă: demascarea (cine, ce, cum, unde, când, cu cine, de ce, pentru ce – mai ceva ca la ziar); iar a mărturisi, înseamnă că numai se vor schimba şantajiştii. Aşa s-au și folosit arhivele fostei Securităţi la noi în România: strict pentru șantaj, nu pentru cinstită și onestă lustrație. În plus ne-au și îmbrobodit, adevărații beneficiari: politrucii PCR, să ne supărăm pe ciocan că-i dă în cap cuiului și pe cui că intră în scândură. Să nu cumva să observăm mâna care mânuiește ciocanul. Căci la noi rămâne valabilă afirmaţia lui Ion Iliescu cum că, la Revoluţie, „a ieşit lumea că nu mai avea ce pune pe masă” – şi nu din motive de Securitate (globală, personală, ancestrală). Nu, dom’le, că noi, românii, încă din 1968, sub oblăduirea înţeleaptă a Înţeleptului Conducător, am semnat Pactul internaţional al drepturilor economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional al drepturilor civile şi politice, adoptate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la data de 19 decembrie 1960. Dintre aceste drepturi enumăr: dreptul de-a ne face că muncim, căci ei se fac că ne plătesc, dreptul de-a fi expropriaţi corelat cu dreptul de a ni se plimba Statul cu buldozerul peste proprietate, dreptul de-a ne asculta Securitatea corelat cu cel de a ne bate Miliţia, dreptul de-a ne uita peste graniţă sau la două ore program la televizor la cuvântările înțelepte ale “To’așului”, dreptul de-a ne plimba în cerc în jurul blocului şi altele. Principala întrebare care s-ar putea pune şi şi-o pun în fiecare an toţi nostalgicii Măreţului Partid, este: cum de a fost posibil ca, în 1989, să se piardă toate aceste privilegii ale poporului român? Având în vedere nevoia noastră acută de securitate, nu trebuie să ne mire că, de la celebra „listă a lui Severin”, până la toate dezvăluirile din mass media de genul: „Principalul serviciu secret din România recunoaşte că are infiltraţi ofiţeri acoperiţi în redacţiile de presă” și până la toți afaceriștii și oamenii noștri politici suspecți c-ar avea un trecut informativ dubios, noi n-am aflat mai nimic concret. Decât dacă au călcat pe bec și n-au mai corespuns „ideologic”. Păi, după cum vă spuneam, pe ofiţerii ăştia „cu acoperire jurnalistică”, „economică’ și/sau „politică”, pe o parte i-au moştenit de la fosta Securitate, pe o parte i-au creat şi format chiar ei.