Aceste rânduri se adresează acelora dintre cititorii noştri care simt acut că ceva îi împiedică să umble normal pe stradă. Le spun eu despre ce este vorba: este mâna Statului vârâtă adânc în buzunarul lor de contribuabili (al lor, al nostru, al tuturor). Și, din păcate, uitată acolo. Ce se întâmplă? – vorba unui finanţist celebru. Se-ntâmplă că începând de la o fiscalitate excesivă se ajunge la un atac direct asupra cetăţeanului. Dar cine este acesta şi de când a început să ne pese de soarta lui?

Fiscalitatea excesivă îşi are rădăcinile în creşterea fără rost a nevoilor bugetare: prea multe coterii de partid şi de stat. Numai că s-a uitat, sau a durut pe cineva în cot, că, odată cu sărăcirea progresivă a contribuabililor, se seacă, tot atât de progresiv, chiar sursele de venit ale Statului. Prin acest sistem nu se loveşte în cei care şi-au strâns averi considerabile prin aşa-zisa „inumană exploatare capitalistă” (care la noi s-au realizat mai mult prin jaf, înşelăciuni, devalizări, corupţie, cumetrie etc.), cât, mai ales, în aceia care au strâns „bani albi pentru zile negre”. Fiscalitatea exagerată nu este un îndemn la economie, mai ales pentru Stat, ci unul la cheltuieli exagerate. Are oaia de unde da piei! Statului nostru pare să nu-i pese că democraţia nu înseamnă să te baţi pentru dispariţia bogăţiei, ci pentru dispariţia sărăciei. În fond există ţări în care s-au acumulat averi enorme dar, în care, până la sărăcia sordidă, există suficiente clase sociale prospere. Egalizarea absolută numai democratică nu este, ci comunistă – un fenomen priceput, în final, până şi de către defuncta URSS. Să nu se uite niciodată că dorinţa de îmbogăţire este una dintre năzuinţele native ale omului şi, în acelaşi timp, unul dintre principalii factori de progres.

Şi să revenim la principala „bubă” a Statului: faptul că doreşte să fie peste tot, să controleze tot. Preluarea tuturor iniţiativelor de către Stat cere cheltuieli mari şi produce în timp o paralizare progresivă a societăţii. Democraţia este dată de către iniţiativa privată, în lipsa acesteia riscăm să ne îndreptăm către un totalitarism de stat dintre cele mai costisitoare. Să nu uităm că Democraţie, înainte de toate, înseamnă libertatea individuală. Să nu uităm că diferenţa dintre ţările totalitare şi cele democratice stă tocmai în diferenţierea ideii de Stat. În cele dintâi, Statul este un organism atotputernic, superior şi infailibil: el „taie”, el „drege”. Mulţimea trăieşte pentru Stat iar el trăieşte pentru el însuşi. În a doua formă de guvernare, nu există noţiunea abstractă de Stat ci cea de Comunitate. Interesul Statului este chiar interesul Comunităţii. Statul nu mai este o mână de oameni sau un organism administrativ privilegiat, ci fiecare cetăţean este o parte solidară a lui. Ei, din momentul în care Statul român va reinventa Comunitatea şi slujba în serviciul acesteia, vom putea da un alt înţeles sloganului pervertit de către comunişti: „unul pentru toţi, toţi pentru unul”. (Mamă, ce-am mai râs scriind rândurile de mai sus; de unde mi-or fi venit? – credeți că veți vedea vreodată politicieni români ajunși la manșa Statului și care să practice vreun principiu enunțat mai sus?!)