Nu cred că mai există cineva să nu realizeze că ne îndreptăm, încet dar sigur, către o climă la fel de „temperată” ca omul. Tembelismul acela cu „omul a modelat Natura în propriul folos” se întoarce cu vârf şi îndesat împotriva noastră. Dacă n-aţi văzut cum modelează Natura în propriul folos – deschideţi televizorul: uragane, inundaţii, alunecări catastrofale de teren şamd, toate măturând ca-n joacă măreţele realizări ale omului. Și chiar pe om însuşi.

Istoria ne-a învăţat că, imediat ce a părăsit peşterile, omul s-a apucat să taie copaci să-şi facă colibă şi să defrişeze de jur împrejurul acesteia pentru a face agricultură. Ca şi agricultor omul n-a reuşit să dăuneze Naturii şi lui însuşi – exista, se pare, un echilibru. Poluări majore se întâmplau doar când se vizitau popoarele între ele cu ocazia câte unui război şi invadaţii pârjoleau recoltele şi otrăveau fântânile, iar invadatorii pârjoleau tot ceea ce întâlneau în cale. Extrapolând puţin, era un fel de „poluare ecologică”, în fond, după astfel de confruntări, pe de o parte locul rămânea pustiu şi Natura îşi intra în drepturi, pe de altă parte cenuşa de la pârjol şi oamenii căzuţi în lupte fiind un excelent îngrăşământ natural.

Jalea cea mare a început odată cu industrializarea. S-a acţionat pe principiul că „din codru rupi o rămurea, ce-i pasă codrului de ea”. Cu cât mai multă zgură cu atât mai prosperă era afacerea. Tot înainte! Munţi mutaţi din loc, fluvii deviate, păduri doborâte la pământ, escavaţii, forări, explorări – toate de-a valma şi făcute cu delicateţea unui viol în grup. Noi, “clasa muncitoare”, ne-am transformat într-o generaţie de „picnic”-işti, din cei care se duc „la aer” doar pentru a aprinde focul şi a lăsa o grămadă de gunoaie în urmă. Anual, din munţii noştri se colectează tone de deşeuri. Uitaţi-vă în jur la izvorul, pârâul sau râul ce vă străbate/trece pe lângă satul, comuna sau oraşul natal. Nu există curs de apă în România pe care să nu plutească măcar o cârpă, un pet, o sticlă returnabilă din plastic, ceva. Nu există rădăcină sau copac de pe marginea apelor să nu aibă agăţat, zdrenţuit, o trenă de gunoaie; nu există vad în care să nu rişti să te tai într-o conservă ruginită, în cioburi de sticlă sau “Dacia” uitată la spălat acolo. Despre „codrul frate cu românul” ce să povestim? Că l-am exportat în te miri ce ţări ca şi cherestea să ni se-ntoarcă ca mobilier? Că ne curg dealurile-n cap şi ne vizitează munţii casele că le-am defrişat pantele?

De câte dezastre ecologice majore va mai fi nevoie pentru a deschide ochii şi a face ceva, ceva substanțial, nu vorbe – nu numai acțiuni din acelea gen “România curată”, ci din acelea cu chitanțierul și amenda sănătoasă, aplicate la fel de sănătos, ca o bâtă-n ceafă, să simtă, poluatorului? De câte cianuri, sulfuri şi metale grele deversate în ape de câte ori cedează câte-un dig de decantare şi de câte case înghiţite de pământul ce se cască sub ele? Să nu uităm că, în ziua de azi, până şi legumele, în loc să conţină vitamine ca pe vremea bunicii, au ajuns un fel de Tablou al lui Mendeleev şi azi mâine vor începe să muşte şi să vorbească…