Viața bate câmpii

Povestea ar trebui să fie simplă. Ea şi el sunt fraţi. Ea era măritată, îşi iubea soţul, au avut un accident de maşină, soţul a murit, ea a rămas în comă o vreme. Când şi-a revenit, i-a căşunat pe fratele ei cum că acesta ar fi soţul ei mult-prea-iubit. „Vai, dragă, ce bine că n-ai murit”, „te iubesc” şamd. Familia, a prins ideea din zbor; şi cum fata era mai răsfăţată din fire şi un psihiatru binevoitor le-a spus că, pentru binele mintal al acesteia, este mai sănătos să nu-şi dea seama de consecinţele tragice ale accidentului, l-au obligat pe frate să-şi ia în serios rolul de soţ. Nasol pentru acesta a fost că avea o prietenă – aceasta, fireşte, n-a înţeles nimic („perversul naibii, sunteţi nebuni”), a trântit uşa şi a plecat, lăsându-l pe acesta cu „soţia”. Ca o paranteză: tipa, am cunoscut-o personal, era nasoală, vreau să subliniez – nasoală rău de tot: ascuţită ca o aşchie, adusă de spate ca o virgulă şi cu un nas lung, coroiat şi veşnic roşu. Păr drept şi subţire, gât lung prevăzut (ştiu că mă veți înjura, femeile cică nu au aşa ceva) cu mărul lui Adam. Avea umerii oblici – ar fi trebuit să fi poştăşiţă dar n-a trecut de examenul practic pentru că-i cădea geanta de pe umeri. Ochii căprui, uşor bulbucaţi şi, ce mi-a sărit imediat în ochi: fundul plat, lipsit de buci – parcă i-l retezase cineva cu o bardă.

Ei, spre deosebire de dânsa, el era acceptabil, chiar frumuşel – în orice caz, avea priză la fete. De unde şi tragedia veşnică. Ea îl urmărea peste tot: mai ales la serviciu. Hodoronc-tronc, la orice oră din zi, ne trezeam cu ea în cârcă. Nasol era că pur şi simplu se prelingea pe uşă şi te trezeai cu ea în încăpere. Se aşeza într-un colţ şi nu zicea nimic – numai stătea. Îi era indiferent dacă încercai să fii amabil şi încercai să faci conversaţie cu ea, sau dacă o ignorai complet. Nu conta. Când se termina programul de lucru, se agăţa de mâna „bărbatului” ei şi, pur şi simplu, îl târa de acolo. Aşa că acesta, să supravieţuiască, şi-a creat tot felul pretexte de a nu fi la serviciu, mă rog, în încăperea în care ar fi trebuit să-şi consume programul de lucru. Asta cu complicitatea noastră. Ne trezeam cu fata prelinsă în încăpere şi-i spuneam: „dragă, Zoli are de lucru la tipar, l-am trimis să verifice plăcile” (filmele, cerneala, hârtia, suprapunerile, depunerile, bla-bla-bla-bla), dar ea se uita prin noi, se aşeza frumos într-un colţ şi aştepta. După câteva ceasuri se auzea ca şi cum cineva arunca un pumn de bile de sticlă pe jos: era ea care întreba dacă Zoli al ei mai vine sau nu. „Nu, dragă, nu ţi-am spus că nu mai vine”. Şi-atunci pleca. Cred că pleca foarte nervoasă. Dacă nu ar fi fost nevoită să se prelingă din încăpere, cred că ar fi trântit uşa (dar ar fi consumat prea multă energie, energie pe care o păstra să-i facă scandal „soţului” ei).

A doua zi, mă crezi, nu mă crezi, apărea Zoli al nostru cu ochii umflaţi, cu ea de mână care-l conducea, triumfătoare, la locul de muncă („’ra-ţi ai dracului cu tipografia voastră cu tot!”, părea să spună de fiecare dată).

Mi-a mărturisit o dată cum i se tânguia „soţioara”: „tu, cu curvele tale”. „Nu-i nici o curvă, am fost la tipografie”. „Tu şi cu curvele tale. Eu te spăl, îţi dau să mănânci, te ţin curat şi tu te duci să te tăvăleşti cu curvele tale”. „Nu, tu, nu mă tăvălesc”. „Ba da, te tăvăleşti. Cu mine nu te tăvăleşti niciodată”. „Da, asta mi-ar mai trebui” – mi-a spus omul – să mă tăvălesc cu soru-mea. Paştele mă-sii de mama şi de medic şi de cui i-a dat prin cap să mă nenorocească”… „Da, de ce nu-i spui: tu, proasto, sunt eu, fratele tău, mai du-te şi-n curu meu, mi-o trag cu cine vreau, n-am nici o obligaţie”. „Nu pot, mă – mi-a spus – moare mama la cât de proaste sunt amândouă. Că le-a spus medicul că soru-mea-i în şoc şi dacă nu-şi revine treptat o ia razna şi-şi pierde minţile. C-a fost şocul prea mare”. „Bun. Şi până atunci, ţi le pierzi tu”? „Mi le pierd pe dracu, că nici să-mi pierd minţile nu mă lasă, aşa mă supraveghează. E bolnavă de gelozie”.

Asta se-ntâmpla acum câţiva ani. Între timp am pierdut legătura, el schimbând câteva locuri de muncă, eu reintrând în jurnalistică. Acum o lună, sau cam aşa ceva – că de-aia mi-am adus aminte de povestea lui, m-am întâlnit cu el. Era schimbat şi, al dracului, se ţinea cu una mişto de mână. „Ei”? – îl întreb. „Şi-a revenit, lua-o-ar dracu! Am divorţat”.

Ei, ce ziceți? Este că viața bate câmpii?

Acest articol a fost publicat în Viața bate câmpii și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Viața bate câmpii

  1. Mariutza Trutza Caldaram zice:

    Ce tare poveste parca ai fi basmu ala cu drobu’ de sare numai ca in acest caz faptele sunt mult mai grave!!Macar daca ar fi avut-o de sora pe Nicoleta Luciu parca mai treci cu vederea,dar asa…
    ADMIN zice: cu o sora ca Nicoleta Luciu (in zilele ei bune, ca i s-au mai lasat si ei alea-alea), cred c-aveam parte de incest.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.