Cioloş: “Agricultorul poţi să-l trimiţi în şomaj tehnic, dar vaca nu!”

Comisarul pe Agricultură al Comisiei Europene, Dacian Cioloş, susţine că trebuie să ne menţinem pe o linie de plutire tocmai pentru a nu ajunge în situaţii de criză alimentară. Absolvent al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, actualul comisar european din partea României, Dacian Cioloş, mi-a acordat un interviu astă primăvară la Bruxelles. Interviul a fost difuzat pe Radio Cluj și publicat în cotidianul Ziua de Cluj. Îl reiau pe blog, că-i păcat să se piardă – este numai bun de citit duminica acasă și de tras niște concluzii. Dacian Cioloș este un om care promite.

Victor Lungu.: Domnule comisar Dacian Cioloş, aş porni discuţia de la atribuţiile dumneavoastră faţă de publicul din Cluj, căruia ne  adresăm. La ce ar trebui să se aştepte?

Dacian Cioloș.: Atribuţiile mele faţă de publicul din Cluj sunt exact aceleaşi atribuţiuni pe care le am şi faţă de francezi, britanici, spanioli ori italieni.

V.L.: Deci, nici o discriminare.

D.C.: Din acest punct de vedere, cred că lucrurile sunt clare: Comisia Europeană lucrează pentru interesul general european. Eu când am venit aici, mi s-a spus şi am spus clar, la rândul meu, că am fost susţinut de România pentru această poziţie, dar aici lucrez pentru interesul general, şi nu pentru interesul unui stat membru specific. Prin propunerile pe care le facem, prin aplicarea, administrarea politicilor comunitare, încercăm să slujim interesul general european. Responsabilitatea de a asigura aplicarea specifică, atât cât regulamentele o permit, a politicilor agricole comune dintr-un stat membru sau altul revine Ministerului Agriculturii din statul membru respectiv. Să nu uităm: în politica agricolă comună, spre deosebire de alte sectoare, cum ar fi educaţia, apărarea ş.a.m.d., deciziile se iau la nivel comunitar pe baza propunerilor Comisiei Europene. Aceste propuneri se discută de către Consiliul de Miniştri şi de către PE, după care tot Comisia veghează la aplicarea acestor regulamente. Deci lucrurile vin cumva centralizat, coerent, de sus în jos, însă statele membre au o anumită marjă de manevră şi au obligaţia de a asigura aplicarea acestor reguli în mod specific. Din acest punct de vedere, sunt în serviciul clujenilor, al ardelenilor, al românilor, exact cum sunt şi în serviciul celorlalţi din Uniunea Europeană. Interesul meu este să avem o politică agricolă comună, care să corespundă aşteptărilor unei diversităţi cât mai largi de modele, de tipuri de agricultură din UE.

V.L.: Bănuiesc că v-aţi uitat cum se tratează problema agriculturii şi a dezvoltării rurale în România, cel puţin la nivel de informaţie. într-o discuţie pe care am avut-o, “la încălzire”, aţi spus că presa vede destul de superficial aceste probleme şi le tratează fără a veni nici măcar în întâmpinarea agendei cetăţeanului, ca să nu mai vorbim de agenda ţării.

D.C.: Eu văd că la noi problema se pune – este un punct de vedere personal – de foarte multe ori într-un mod simplist, de genul câţi bani vin de la Bruxelles şi de ce nu vin banii mai repede. Şi lucrurile se cam opresc aici.

V.L.: E tot ce vor să audă toţi: ne daţi sau nu ne daţi bani.

D.C.: Problema nu este “ne daţi sau nu ne daţi bani”, ci “ce facem cu banii aceia, ce impact au asupra dezvoltării”. Poate să curgă un pârâu cu miliarde de euro în România şi vă asigur că, dacă facem o analiză peste câţiva ani, putem vedea acelaşi stadiu al agriculturii unde se afla la momentul în care am început să dăm drumul la bani. Şi spun acest lucru pentru că înainte de a veni la Bruxelles, anul trecut, am avut şi acea sarcină în cadrul Comisiei prezidenţiale pentru Agricultură, am făcut împreună cu câţiva colegi, câţiva economişti, o analiză a modului în care a fost suţinută agricultura României din 1990 până în 2010.

V.L.: Pentru că eram consideraţi ţară eminamente agrară?

D.C.: Nu m-am uitat cum eram noi consideraţi de alţii. Noi ne tot uităm peste gardul celuilalt, dar nu ne uităm suficient de serios şi de mult la noi în curte, să vedem cum ne facem curat, cum măturăm şi cum ne aşezăm straturile de flori. Noi ne uităm la celălalt dacă are flori mai frumoase şi, dacă da, eventual să dăm cu pietre după ele. Eu m-am uitat în curte la noi şi am observat că bugetul alocat agriculturii din 1990 încoace a fost unul foarte important şi, dacă e să ne comparăm cu alţii, e unul mai important decât ale unor ţări cu agricultură importantă din Europa Centrală şi de Est. Rezultatul îl vedem astăzi.

V.L.: S-a făcut risipă, nu a existat o coeziune de gândire în strategia de dezvoltare?

D.C.: Fiecare guvern, ministru şi-a justificat, cu siguranţă, modul în care şi-a cheltuit banii. Nu acest subiect vreau să-l abordez, ci efectele concrete pe care le vedem pe teren. Sunt multe sectoare în care s-a investit, s-au dat subvenţii, dar sectorul nu s-a mişcat de acolo. Singurele sectoare în care se văd efecte sunt cele în care s-au dat bani pentru investiţii, pentru modernizare. Acele sectoare, încetul cu încetul, sunt capabile să reziste concurenţei pe piaţa comunitară. Şi mai ales se văd efectele acolo unde s-a investit pe baza programului SAPARD: în sectorul viticol, în sectorul cărnii de pasăre, în sectorul cărnii de porc şi, mai ales, în industria alimentară. În partea de producţie, se vede acolo unde au fost investiţii pentru dotarea cu utilaje la câteva categorii de producători. Acestea rămân şi ne pot ajuta, la un moment dat, să valorificăm un anumit nivel de subvenţii. Eu nu spun că subvenţiile nu sunt importante şi tinderea spre un nivel de echilibrare a subvenţiilor pentru diferite state membre şi pentru diferite regiuni este o prioritate pentru mine. Dar vreau să subliniez că acest lucru nu va fi suficient. Chiar dacă noi vom ajunge la acelaşi nivel de subvenţie la hectar cu cel din Germania, Franţa, Italia, Spania ori Polonia, dacă ei au agricultura mai modernizată decât noi, o vor face cu costuri de producţie mai scăzute. Şi atunci, la acelaşi nivel al subvenţiei la hectar, tot nu va fi competitivă agricultura din România dacă nu se fac investiţii.

V.L.: La audierea dumneavoastră, aţi spus că vreţi să introduceţi şi un alt tip de subvenţie, nu pe hectar, ci pe fermă.

D.C.: El există deja în marea parte a UE. în vechile state membre, subvenţia este pe fermă, nu pe hectar. în noile state membre, la momentul aderării, pentru a simplifica sistemul până când se pune la punct sistemul administrativ de plată şi pentru a nu-i afecta pe cei care în continuare vor să îşi mărească ferma, s-a mers pe ideea subvenţiei la hectar. Dar, foarte probabil, din 2013 vom aplica un sistem uniform pentru toate statele, nu se vor mai face diferenţieri între state noi şi state vechi. Dar acesta este un element administrativ important, cred eu, pentru agenţiile de plăţi care vor acorda subvenţiile.

V.L.: Dar care credeţi că este mai eficientă: subvenţia pe hectar sau subvenţia pe fermă? În România, la subvenţia pe hectar, beneficiar nu este agricultorul pe care UE ar fi vrut să-l ajute, ci marii latifundiari: Triţă Făniţă, Culiţă Tărâţă.

D.C.: Subvenţia pe fermă porneşte tot de la suma pe care o primeşte agricultorul în funcţie de numărul de hectare sau de animale pe care le are. Sigur că va fi o discuţie, va fi mai complexă în momentul în care se va decide treaba aceasta, unde se duc banii. încă o dată repet: statul membru are o oarecare marjă de manevră, pentru a limita în anumite părţi, pentru a simplifica în alte părţi.

V.L.: Deci, în nici un caz, nu veţi interveni dumneavoastră pentru a regla mecanismele acestea? Să nu se mai dea bani într-o parte, pentru că este mai mare nevoie în alt judeţ.

D.C.: Nu. Va trebui să existe un set de principii transparente care să se aplice peste tot în UE. Pornind de la aceste principii, va exista o politică agricolă comună. Nu vreau să anticipez cum va arăta, pentru că nu am început încă discuţiile şi nici nu vreau să cad în capcana în care vor să mă atragă unii, să mă lansez eu cu tot felul de presupuneri, pentru ca să apoi să spună “Comisarul vrea asta şi vrea astălaltă”. Nu aşa se pune problema, din punctul meu de vedere. Nu contează atât de mult ce vrea comisarul acum, în februarie 2010, ci, în primul rând, eu vreau să ascult, să văd ce vrea lumea de la politica agricolă comună şi abia apoi împărţim banii. împărţitul banilor se face, cum se spune, “la spartul târgului”.

V.L.: Şi care ar fi lumea aceea pe care doriţi să o ascultaţi? Cine sunt: miniştrii Agriculturii, ONG-uri?

D.C.: Nu vreau să rămână impresia că politica agricolă cumună se adresează doar agricultorilor. De politica agricolă comună beneficiază, practic, toată populaţia europeană care are ceva în farfurie şi pune ceva în gură. Apoi beneficiază populaţia UE care îşi petrece câte un weekend, dacă nu toată vacanţa, la ţară şi care vrea să vadă păşuni întreţinute, păduri întreţinute, vrea să ştie că apa ce provine din pârâul care trece pe la ferma agricultorului nu vine poluată la sfârşit, vrea să ştie că biodiversitatea – fauna şi flora, e întreţinută prin practicile agricole ale fermierilor. Toţi aceştia sunt – după părerea mea – interesaţi de agricultură şi lor li se adresează politica agricolă comună. Ei ar trebui ascultaţi. Se tot spune despre bugetul politicii agricole comune că este mare şi cum ar mai trebui să tăiem din el. Dar lumea uită că statele membre, la nivel naţional, nu mai au posibilitatea să dea prea mulţi bani pentru agricultură tocmai pentru că politica agricolă e comună şi pentru că din contribuţia pe care statele membre o au la bugetul UE se constituie bugetul agriculturii şi se distribuie statelor membre şi agricultorilor pe baza unor reguli comune. Dacă tăiem din bugetul comunitar, tăiem şi din bugetul agriculturii pentru toate statele membre, care nu mai au posibilitatea să dea prea mulţi bani din bugetele naţionale. Este exemplul foarte clar al României cu subvenţiile acelea naţionale, care existau până în 2007 şi pe care, cu chiu, cu vai, le-am mai menţinut pînă în 2009. Acum lumea vede că acestea nu mai pot fi date, deoarece nu sunt acordate pe baza unor reguli comune europene. De aceea este important să se înţeleagă că bugetul agriculturii nu este aşa de mare: reprezintă undeva la 0,3 – 0,4% din PIB-ul total european. Pe când bugetele pentru cercetare, apărare depăşesc cu mult 1 – 1,5%, dacă nu cumva şi peste 2% din PIB-ul european. Bugetele naţionale au bani foarte mulţi pentru sectoarele acestea în diferite state membre şi se mai dă şi de la nivel european. De aceea dacă vom compara la nivel european bugetul agriculturii cu cel al cercetării este irelevant, pentru că la nivelul cercetării există sume importante şi de la bugetele naţionale, pe când pentru agricultură nu există.

V.L.: Dacă îi întrebaţi pe cercetători, probabil se vor plânge şi ei.

D.C.: Eu nu spun că nu trebuie bani şi pentru cercetare sau educaţie sau apărare. Cu cât se dau mai mulţi bani, cu atât mai bine. Spun doar că în comparaţie cu aceste sectoare, banii pentru agricultură nu sunt aşa mulţi. Vorbim despre hrana populaţiei europene, în primul rând, şi vorbim despre un sector, agroalimentar, care este printre cele mai competitive din lume. UE e cel mai mare exportator şi importator de produse alimentare din lume pentru că el a fost susţinut financiar. Dacă acum vom merge pe o pantă descendentă, ne vom trezi în câţiva ani că nu mai putem asigura autoaprovizionarea pieţei europene cu anumite produse şi va fi mult mai greu să ne redresăm decât să ne menţinem acum pe linia de plutire. în agricultură nu poţi să închizi o fermă şi să îi spui vacii “gata, acum nu mai dai lapte vreo trei luni de zile pentru că preţul este prea mic şi dacă dai prea mult lapte, nu mai pot să-l vând şi e criză pe piaţă!”. Nu e ca la o fabrică de încălţăminte, unde trimiţi muncitorii în concediu fără plată sau în şomaj tehnic vreo câteva luni şi apoi îi chemi înapoi. în agricultură, acest lucru nu e posibil: agricultorul poţi să-l trimiţi în şomaj tehnic, dar vaca nu o poţi trimite în şomaj tehnic. De aceea, trebuie să ne menţinem pe o linie de plutire în domeniul agriculturii tocmai pentru a nu ajunge în situaţii de criză alimentară, să ne mai putem asigura autoaprovizionarea.

V.L.: Suntem porniţi pe drumul către o  criză de genul celei despre care vorbiţi?

D.C.: Uitaţi-vă ce s-a întâmplat anul trecut. Nici nu cred că mai trebuie să dau eu informaţii: toată lumea ştie ce s-a întâmplat anul trecut în sectorul laptelui. Cu toată susţinerea financiară care a existat, cu tot sistemul cotelor de lapte, a apărut o criză în care, după un an, 2008, cu preţuri foarte bune, în general, la produsele alimentare, în 2009 a venit o scădere bruscă a preţului, asfel încât agricultorul nu-şi mai putea acoperi costurile de producţie şi ştiţi ce s-a întâmplat: a trebuit intervenit. Deci lucruri de acest gen trebuie evitate prin politica agricolă comună, prin buget ori prin mecanisme prin care – chiar dacă lăsăm piaţa să regleze cererea şi oferta, să existe o competiţie între produse, iar producătorii să producă în funcţie de ceea ce cere consumatorul – să existe posibilitatea de a asigura variaţia aceasta a preţului între anumite limite, pentru că, altfel, ajungem în situaţii din acestea de criză. Aceasta înseamnă mecanisme de piaţă, mecanisme de susţinere la nivelul agricultorilor şi asta înseamnă buget.

V.L.: Lucraţi, până într-un final, cu oameni care gestionează aceste lucruri. Dacă îi spun agricultorului din Grecia că a luat prea mulţi bani şi tot în stare de faliment este faţă de cel din Irlanda ori din România, ei tot vor ieşi să blocheze străzile. Ce puteţi face pentru a nu se ajunge la situaţii din acestea?

D.C.: Dacă nu suntem capabili să demonstrăm că prin politica agricolă comună reuşim să asigurăm un anumit nivel de competitivitate a fermelor noastre, vor decide alţii pentru noi că nu mai este nevoie să cheltuim banul public în agricultură. Oricât aş vrea eu să spun că trebuie menţinut un buget important pentru agricultură, să demonstrăm că prin utilizarea bugetului respectiv fermele devin mai competitive, se orientează spre produse care se vând şi permit să o facă la preţuri care fac ca acel produs să se vândă, sunt o mulţime de alte sectoare economice şi sociale din UE care aşteaptă fonduri pentru a se putea dezvolta. Tocmai de aceea spuneam că înainte de vorbi câţi bani vrem, trebuie să arătăm ce facem cu banii aceia şi în ce fel utilizarea acelor bani este de folos nu doar pentru cei 4% din totalul populaţiei UE care e reprezentată de agricultori, ci de populaţia largă a UE care sunt contribuabili, de la care vin banii.

V.L.: Ai dat bani ca să primeşti ceva în farfurie.

D.C.: În farfurie sau în afară, în câmp, pentru că trebuie să fim clari: agricultura nu produce doar alimente!  Sigur, alimentele sunt lucrul ce se vede cel mai mult, totul trece prin somac şi porneşte de acolo. Ca să poţi admira un peisaj, trebuie ca întâi să fii sătul. Dar, dincolo de alimente, – şi aici trebuie nuanţat: alimente sănătoase, diverse şi de calitate, dacă le comparăm cu produse care vin din alte părţi din lume – agricultorii din UE mai produc şi altceva: ceea ce numim bunuri publice. întreţinerea unei păşuni ori a unei păduri e un bun public. Asigurarea nepoluării apei, menţinerea biodiversifităţii – la fel.

V.L.: Noi tot timpul ne descurcăm: punem un panou cu “Ocrotiţi pădurea!” ori “Nu faceţi foc în pădure!” şi am rezolvat problema.

D.C.: Asta, poate, în România, dar, repet, eu nu vorbesc aici în calitate de român,  chiar dacă rămân român în suflet şi asta nu mi-o poate lua nimeni, ci în calitate de comisar european. Preocuparea legată de chestiunile legate de mediu, de biodiversitate, de bunăstarea animalelor, la noi poate că uneori e luată în glumă, dar e o chestiune foarte importantă în multe state membre. Sunt chestiuni la fel de serioase cum românii se bat să îşi menţină brandul pentru pălinca lor sau pentru cârnaţii de Pleşcoi, sau orice alte tipuri de brânză. Pentru unele dintre statele membre care fac parte din casa aceasta a noastră cu 27 de membri, lucrurile legate de biodiversitate sunt foarte importante şi dacă nu le luăm în serios şi nu respectăm anumite principii care se decid în acest club, cu atât vom beneficia mai puţin de politica agricolă comună.

V.L.: Domnule comisar, revenind la cei pe care vreţi să-i auziţi, ei cum pot să vi se adreseze?

D.C.: Nu trebuie să mi se adreseze numai mie, pentru că politica agricolă comună nu este una autocrată, să fie decisă, dirijată şi condusă de un om, fie el şi comisar european. Comisia Europeană este doar cea care va propune orientări ale politicii şi texte legislative. Textele acestea sunt discutate şi decise în Consiliul de Miniştri ai UE şi în PE. Deci, dincolo de propunerile pe care le va face Comisia, vor fi foarte multe discuţii, vor fi amendamente, negocieri pentru găsirea unui compromis din partea Comisiei şi cu miniştrii Agriculturii din statele membre, dar şi cu membrii Parlamentului European, care, împreună, trebuie să se pună de acord asupra unui text care va fi regulamentul final pe baza căruia se va administra politica agricolă comună. Deci, dacă vreau să lansez dezbaterea aceasta, nu o fac neapărat ca să aud eu. Sigur că noi vom crea o platformă internet prin care să colectăm punctele de vedere, criticile, completările organizaţiilor profesionale agricole, ale ONG-urilor din mediul rural, ale colectivităţilor locale. Chiar avem intenţia ca, undeva în luna iulie anul acesta, să organizăm o conferinţă mai largă la nivel european, la care să fie o participare de câteva sute de persoane, la care să putem dezbate aceste lucruri. Dar, dincolo de aceasta, este important să audă ministrul Agriculturii din statul membru respectiv, să audă europarlamentarul din regiunea respectivă care sunt părerile oamenilor, să audă reprezentanţii agricultorilor în diferite organizaţii la nivel european. Deci sunt mai multe urechi care e important să audă aceste dezbateri, nu doar urechile comisarului european.

V.L.: În cadrul Comisiei pentru Agricultură din PE avem un vicepreşedinte, pe europarlamentarul Rareş Niculescu. Există o colaborare, cum se realizează comunicarea între comisar şi Comisia de Agricutură.

D.C.: În primul rând, colaborarea aţi văzut cum a început. Eu a trebuit să mă duc în faţa Parlamentului European şi să dau seama acolo, înainte de a fi definitivat pe această poziţie de comisar european. PE, dincolo de faptul că are atribuţii în votarea Comisiei Europene, de acum nu mai are atribuţiuni importante doar o dată la cinci ani, când se întruneşte Comisia Europeană, ci pe toată perioada mandatului pentru că are putere de codecizie, împreună cu Consiliul de Miniştri pe politica agricolă comună. Comisia de Agricultură din PE aş putea spune că are aceeaşi putere, acelaşi rol de influenţare pe care îl are Consiliul de Miniştri ai Agriculturii. Domnul Rareş Niculescu e primul vicepreşedinte, din câte ştiu eu, din Comisia de Agricultură, face parte din grupul politic cu cea mai mare forţă politică din PE, Partidul Popular European, deci are o putere de influenţă acolo, cu toate că şi acolo, şi în altă parte deciziile se iau tot în grup, tot colectiv. Dar poate fi o voce auzită.

V.L.: Dar poate fi o voce care să fie distonantă, în sensul în care Comisia să reuşească să vă pună beţe în roate asupra viziunii pe care o aveţi?

D.C.: Sigur că poate, doar că eu nu numesc asta “beţe-n roate”. Roata UE nu e învârtită doar de Comisia Europeană, ci şi de alte instituţii cu rol în puterea de decizie. Atunci când sunt alte voci în PE sau în Consiliul de Miniştri, eu nu le văd ca beţe în roate. Comisia Europeană are obligaţia, prin Tratat, de a da coerenţă politicilor comunitare şi de a face în aşa încât ele să fie aplicabile într-un mod echitabil şi cât mai eficient cu un plus de valoare la nivel european. în PE pot fi păreri diferite: avem acolo şi populari, şi socialişti, şi liberali, şi ecologişti. Fiecare, în urma ideologiei pe baza căreia îşi construieşte discursul şi programul politic, poate să aibă anumite idei şi priorităţi. La fel şi statele membre: Marea Britanie poate să aibă o altă viziune decât Polonia ori Spania faţă de Finlanda. Sunt discuţii şi apar discuţii. Rolul Comisiei Europene este să ajungă, în cele din urmă, să obţină un compromis care să fie coerent, să fie aplicabil şi să corespundă interesului şi viziunii unei părţi cât mai mari din Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, este foarte probabil ca părerea domnului Rareş Niculescu ori a altui europarlamentar să nu fie din start cea a Comisiei Europene. Dacă părerile ar fi uniforme de la început, nu ar avea sens discuţiile. Şi atunci, cum s-ar putea simţi electorii din diferite regiuni ale Uniunii Europene reprezentaţi în parlament dacă nu li s-ar susţine punctele de vedere acolo?

V.L.: 2013 este anul pe care vi l-aţi dat drept început al noii politici agricole comune?

D.C.: Nu mi l-am dat eu, este un “dat”, să spun aşa, pentru că bugetul actual al UE finanţează politicile comunitare până în 2012, inclusiv. Din 2013, intrăm într-o altă perioadă bugetară, 2013 – 2020, probabil. Deci asta înseamnă că avem acum regulamente ale politicii agricole comune care sunt valabile juridic până în 2012, inclusiv, pentru că până atunci avem bugetul, iar de atunci încolo trebuie să gândim o nouă bază juridică pe care să putem folosi fondurile europene. Şi aici fac o mică paranteză, până şi la nivel comunitar există coerenţa aceasta a unei politici cum e politica agricolă comună pe o perioadă de cinci-şase-şapte ani, nu doar una anuală. De asta insist atât că şi în România ar fi foarte bine să existe o viziune pe  mai mulţi ani, nu să tot schimbăm politica agricolă şi să modificăm subvenţiile o dată în fiecare an, o dată cu discutarea bugetului anual. Să existe o anumită continuitate, pentru că, dacă nu există această continuitate, ce să aşteptăm de la agricultorul care trebuie să facă investiţii pe cinci-şase ani? Trebuie să meargă să negocieze la bancă un credit. Ce să-i spună el agentului de credit de la bancă, îşi va putea rambursa creditul în următorii cinci sau şapte ani dacă nu ştie pe ce se poate baza în anul următor? De aceea e importantă o perioadă de programare bugetară, o perioadă de planificare, de planificare a unei politici, iar după cinci-şapte ani tragem linie, facem o analiză şi vedem ce modificăm. Dar e important să avem o perioadă de referinţă cât de cât stabilă.

V.L.: O dorinţă a dumneavoastră cu privire la această politică agricolă comună, pentru care aţi dori să vă asumaţi paternitatea chiar în urma discuţiilor finale …

D.C.: Nu vreau să las impresia, pentru că am spus de la început, comisarul nu este un fel de tartore al politicii agricole comune. Are, probabil, putere de orientare, dar nu e el cel care dă cu pumnul în masă şi impune statelor membre o anumită politică. De aceea, o dorinţă a mea nu aş vrea să fie interpretată ca ceva pe care eu să impun în afară. însă sper ca prin politica agricolă comună, aşa cum va fi ea construită, modificată, adaptată, reformată, să poată fi pusă  în valoare diversitatea agriculturilor europene, chiar dacă poate e o chestiune foarte generală. Dar aceasta înseamnă că agricultura din Apuseni nu e cu nimic mai prejos decât agricultura din Pirinei sau decât cea din Câmpia Parisului, sau cea făcută în Olanda ori în Danemarca. Sunt modele de agricultură diferite, sunt tipuri de ferme diferite, dar nu cred  că avem nevoie în UE de o uniformitate, adică toată lumea să aibă aceeaşi dimensiune a fermelor, să producă aceleaşi lucruri. E o diversitate care e normală în agricultură, care e adaptată unui specific local, adaptată unor anumite categorii de consumatori, şi sper ca, prin politica agricolă comună, diversitatea aceasta să fie susţinută în continuare. Şi, pe cât posibil, fiecare agricultor, grup sau regiune să poată găsi cadrul, contextul în care să-şi valorifice producţia fără să se uite cu jind la vecinul din regiunea cealaltă.

V.L.: Domnule comisar, vă mulţumesc, cu rugămintea de a vă putea deranja şi altă dată cu întrebări, pe măsură ce înţelegem şi noi câte ceva.

D.C.: Voi veni cât de des o să pot în zona Ardealului, să-mi văd familia. Poate chiar mai des decât la Bucureşti, pentru că e importantă capitala, dar agricultura nu se face şi nu se decide doar acolo.

Acest articol a fost publicat în Brazdă-ngustă și adâncă și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cioloş: “Agricultorul poţi să-l trimiţi în şomaj tehnic, dar vaca nu!”

  1. para zice:

    Îmi plac desenele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.