Azi vom discuta despre cum funcționează zeciuiala în România. Deschid un mic ghid/îndreptar de genul: “Zeciuala pentru to(n)ți”. Vestea cea bună în ceea ce privește ce, cine, de când, unde și cum (se) jefuiește-n România, este că statul nostru, ca un bun administrator, vinde și încasează, anual, 300 de milioane de euro din petrol, gaze, apă, pădure și nisip – mă rog, ce i-a pus Bunul Dumnezeu în straiță la Facerea Lumii. Vestea proastă, pentru noi, boul de contribuabil/prezumptiv beneficiar, este că ar putea încasa 3 miliarde de euro pe aceleași produse – dar, diferența o fac băieții deștepți din economie. Acesta-i subiectul de azi: apa, aerul și, mai ales, fraierul. Să le luăm pe rând.

1. Despre petrol, ce-ar fi de zis altceva decât că, după ce-a găsit Dinu Patriciu o creanță pe care statul lui nea’ Ceașcă a scăpat-o pe jos pe undeva prin Libia și s-a privatizat prin răscumpărarea ei (sau cam așa ceva), statul lui nea’ Iliescu și tanti Năstase a considerat oportun să-i continuie privatizarea (lui, solului și subsolului, fratele petrolului) cu un contract suspect de păgubos – statul este, practic, sclavul Petrom. Până în 2014, Petrom plătește o redevență de 6% din valoarea petrolului extras – cam 100 de milioane de euro anual. Asta în condițiile în care, o simplă negociere pe piață, ar aduce de 5 ori mai mulți bani la vistierie/buget. Cică, juridic și tocmai de aceea și etic, statul nu poate ieși din acest contract păgubos. O schimbare de lege ar fi comparabilă cu un abuz al poziției de forță. Un impozit suplimentar ar pune România pe harta locurilor de ocolit – c-așa-i în petrol, se poate șantaja statul cu investitorii “strategici”. Ne mai mirăm că Dinu Patriciu își poate permite să declare despre datoriile Rompetrol: “N-au existat niciodată. Au fost datoriile statului către el însuși, dinainte de privatizare. Nu le-am asumat”. Păi, așa, să tot fii miliardar: iei șandramaua de la stat cu 1 euro/dolar/leu, nu-ți asumi nimic, dar vinzi tot ce poți vinde: teren de sub șandrama, utilaje la fier vechi, țigle, cărămizi, ce mai găsești prin magazii, creanțe, restanțe șamd.

Cică ar exista solutii comerciale – și asta explică, într-un fel, o parte din vânzoleala pentru câștigarea prezidențialelor (vroiau și băieții deștepți să aibă președintele lor). Conform contractului de toată jena, încheiat în beneficiul băieților deștepți controlați de Năstase, din 2014, statul – singurul furnizor de materie primă – are putere nelimitată de negociere. Deci, poate cesiona oricui altcuiva. Un stat puternic pe poziția lui (necăpușat de interese obscure), are puterea de negociere și o poate folosi încă de acum (poate de aceea și zvârcolirile lui Patriciu cu privire la datoriile pe care nu vrea să și le asume). Statul poate să negocieze un procent al redevenței cât de ridicat vor mușchii săi, pentru a avea de unde porni în jos cu un alt investitor – dacă actualii beneficiari fac fițe. Până atunci (la încordarea mușchilor), de pe urma prezentului contract, contabilizăm o pierdere de 5 miliarde de euro.

2. În Romania se extrag 12 miliarde de tone de gaz anual. Jumătate extrage Romgaz, jumătate Petrom. Pe piață, valoarea gazelor este de 3,5 – 4 miliarde de euro. Romgaz – companie a statului, pierde 800 de milioane de euro pe an. De ce? Deoarece statul îi impune să vândă gazul la jumătate de preț. Bun. Când consumul de gaze este mic, cumpără toată lumea gaz ieftin de la stat. Când consumul este mare, gaz ieftin cumpără doar Ioan Niculae (cel care are la activ și țeapa trasă statului român cu Tutunul românesc, țeapă dată în complicitate cu Guvernul Năstase) – care a știut să se plângă, de fapt, să șantajeze, că-i dau faliment toate combinatele chimice. Cum politicienii români, aflați într-o campanie electorală permanentă, numai de oameni pe drumuri nu avea nevoie, Ioan Niculae a fost salvat de fiecare dată. Bietul de el, anul acesta, că este criză, a reușit să se facă numai miliardar. Îl găsim în Top: după Patriciu și înaintea lui Țiriac.

Dar, cum o belea nu vine niciodată singură, noul ministru al Economiei a propus Guvernului să nu mai prelungească facilitățile acordate consumatorilor industriali care achiziționau gaze naturale numaidin producția internă. Rezultatul acordării facilităților de acest gen unora ca Niculae, ar determina creșterea prețurilor la gazele consumate de populație. Dar stați să vedeți până unde se merge cu șantajul și nerușinarea. Miliardarii de Top din industria chimică înregistrează datorii de 531 milioane de lei către Romgaz (jumătate de an de ars gaz ieftin în sectorul de resort), nu-și plătesc datoriile dar protestează/șantajează cu închisul fabricilor și solicită prelungirea facilităților. Normal, cel mai nerușinat este cel care deține și cele mai multe combinate din “Iepoca Ceaușescu”, luate pe veresie – Ion Niculae, patronul InterAgro. Acesta se de “învins de sistem”/”de structuri” și zice că-și închide afacerea, lăsând pe drumuri 7000 de oameni. C-așa-i corect: dacă dai juma’ de preț pe gazul consumat să devii miliardar, când trebuie să dai prețul corect, să devii javră (am scris cumva gunoi?). Oricum, zice bietul miliardar, el “se va descurca din ceea ce va produce”. Cu agricultura, produsele alimentare şi fabrica de bioetanol pe care o are la Zimnicea. Capitalistul de Pile, Cunoștințe și Relații mai are activităţi şi în turism şi este proprietarul echipei de fotbal Astra Ploieşti.

Ce nu știe lumea la acest capitol, al gazelor, este următorul lucru: fiecare consumator din România a plătit mai mult pentru gaz metan pentru ca Interagro să primească gaz ieftin. Dacă înainte de mai2009 se făcea o medie ponderata între gaz din producția internă (ieftin) și cel adus din exterior (scump), după mai 2009 prețul era dat de media (gaze interne – consum Interagro ) + gaz scump din import. Au fost creșteri și de 10%  pentru alți consumatori industriali doar din schimbarea metodei de calcul. (Gazele din producția internă se comercializează la un preț de aproximativ 160 de dolari/1.000 mc, în timp ce prețul gazului din import ajunge până la 380 dolari/1.000 mc. În structura amestecului de gaze naturale, cele din import pot depăși 20%. De exemplu, pentru luna noiembrie, a fost stabilită o pondere de 23,9% gaze din import, potrivit Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei. În lunile de vară, ponderea importurilor este mai redusă. În luna august, importul care a intrat în consum a reprezentat 6,39%.)

3. Din apă – dacă plouă, se face curent ieftin (și, mă rog, inundații – dar din acestea câștigă alții, este o altă poveste, pentru altă dată). Chestia cu făcutul curentului ieftin din apă de ploiae, o știu bine băieții care căpușează Hidroelectrica. Care, atunci când își fac calculele nu includ în bilanț valoarea mare a investiției inițiale și nici profitul enorm pe care aceasta (investiția) ar fi trebuit să-l aducă după amortizare. Cât pierde Statul român? Între 500 și 600 de milioane de euro pe an – în funcție de cât plouă.

Hai să vă spun cum stă povestea. În fond, în România, orice jaf se face cu scopuri nobile. Deci: în anii ‘70, România s-a împrumutat din greu (oare pe unde credeți că era FMI pe atunci?) pentru investiţii în marile combinate siderurgice, chimice (acelea de care beneficiază și Ioan Niculae), în rafinării sau centrale electrice şi o mare parte din reţeaua de hidrocentrale. Când Ceauşescu, din rațiuni economice doar de el și alți câțiva de pe lângă el știute, a hotărât să plătească datoria externă cu orice preţ, efectele au putut fi măsurate uşor: întuneric, frig, foame. În limbajul contabililor încuiați, planul lui Ceauşescu era „să amortizeze mai rapid mijloacele fixe pentru a trece la surplus operaţional”. Ceauşescu a apucat să ducă până la capăt doar prima parte a planului, amortizarea. De surplusul operațional s-au ocupat, în nume propriu, ceilalți: puţinii care ştiau raţiunea economică exactă. Beneficiarii sunt cunoscuţi în popor drept „băieţi deştepţi”. Și ei chiar sunt mai deştepţi decât se bănuieşte pentru că Hidroelectrica (mă rog, cei care se fac că o conduc) e atât de proastă încât le livrează curent în flux constant (în bandă). Asta, permanent, indiferent dacă mai este apă în lacul de acumulare sau nu – că nu fiecare hidrocentrală este Porțile de Fier II să stea constant pe firul apei și să producă curent în bandă (și nici măcar nu-s termocentrale – numai dacă nu se pune pădurea din jurul lacului pe foc). Hidrocentralele acoperă în general doar vârfurile de consum, dar băieții deștepți, în colaborare cu cei proști, au semnat contracte reciproc avantajoase. Astfel, Hidroelectrica semnează că dă curent cu 30 de euro/megawatt, continuu, oră de oră/ceas după ceas. Că plouă, că nu plouă. Când se termină apa din lac, băieții deștepți se uită nervos la cei proști: “domnu’, am contract”! Așa că băieții proști pun mâna pe portofelul Hidroelectricii și se duc la shopping la Termoelectrica de unde cumpără, că-i supra-ofertă, curent cu 60 de euro/megawatt să-l poată onora pe cel de 30 de euro/megawatt. Până la băieții proști de la Hidroelectrica n-au ajuns încă noțiunile capitaliste ca: preţ de piaţă, cerere şi ofertă sau disponibilitate a serviciului. Șpaga nu din mofturi de-astea capitaliste se face/primește/dă. Oricum, din cauza acestei practici, în mai mulţi ani secetoşi Hidroelectrica s-a văzut obligată să cumpere curent scump de la Termoelectrica, pe care l-a vândut ieftin către „băieţii deştepţi”. Cel mai deștept fiind Bogdan Buzăianu proprietarul firmei Energy Holding și finul lui Dan Ioan Popescu (din nou un cumetrist de-al PSD!), cel care a fost ministru al Industriilor la data când ALRO a fost practic obligată să încheie contractul de furnizare de energie electrică cu această firmă. Să ne mai întrebăm și de ce trebuia să cumpere Dan Voiculescu energie de la stat și să o vândă apoi la Metrorex – Metrorex nu putea să-și cumpere și singură? (Am să revin cu subiectul și când am să revin, că am material, vă voi zice și despre băieții deștepți de la Transelectrica)

4. Anul trecut, Romsilva a dat statului, în silă, 20 de milioane de euro pentru cele 4 milioane de hectare de pădure pe care le administrează. Prețul corect ar fi fost de cel puțin 1 miliard de euro. Din diferența de preț corect, de exemplu, fostul director General al Regiei Naţionale a Pădurilor, deputatul PSD (din nou?!) Ion Dumitru, s-a ales, prin 2005, cu un dosar penal (care dosar, normal, zace pe masa Justiției să tot pipăie madama oarbă după el). Când cu ocazia acuzării, deputatul şi-a exprimat convingerea că este nevinovat precizând, cu tupeu, că „a intrat în lumea bună” a celor cu dosare penale. În fond, ce mare scofală a făcut prădând niște bani ai nimănui, banii bugetului? (În urma unui audit realizat de către Ministerul Agriculturii şi al unui control efectuat de către Garda Financiară, s-a constatat că trei firme bucureştene au achiziţionat, cu 14 miliarde de lei, diverse cantităţi de cartuşe, revolvere, tocuri de piele, cravate, ace de cravată, măşti gaze, cizme cu bombeu metalic şi costume pentru fasonatori, produse pe care le-au revândut Regiei Naţionale a Pădurilor cu suma de 90 de miliarde de lei. De exemplu, firmele respective au cumpărat cravatele cu 60.000 de lei bucata şi le-au vândut RNP cu 5 milioane de lei bucata; acele de cravată au fost cumpărate cu 10.000 de lei bucata şi au fost vândute cu 2,1 milioane de lei bucata; măştile de gaze au fost cumpărate cu 1,5 milioane de lei bucata şi vândute cu 4,9 milioane de lei, cizmele cu bombeu metalic au fost cumpărate cu 260.000 de lei bucata, iar apoi vândute cu 1,5 milioane de lei, costumele de fasonator au fost cumpărate cu 3,3 milioane de lei şi vândute RNP cu 15,4 milioane de lei bucata, în timp ce revolverele au fost cumpărate cu 2,8 milioane de lei şi vândute cu 14,7 milioane de lei bucata. Noroc că vorbim despre lei vechi, nu?).

5. Și ne-au mai rămas resursele minerale. Nisipul costa 36 de bani pe metrul cub. Apa minerală costă 1,5 bani pe litru. Marmura costa 3 euro pe tonă. De aici, anual, statul încasează 20 de milioane de euro. Dar știe să piardă cel puțin 100 de milioane de euro. (De continuat)