Se dă: În România, tinerii nu mai vor să fie profesori. Vor să fie Gigi Becali, Irinel Columbeanu și orice alt manelist/cocalar plin de bani. Dacă o moștenește pe Mătușa Tamara vrea să fie Adrian Năstase. Bun. În Finlanda, statutul de care se bucură un cadru didactic în societate (similar cu cel din România anilor 60-70), face ca numărul celor care doresc să acceadă la această meserie să fie foarte mare, concurența fiind deseori de peste 10 candidați pe un loc (așa era și la noi, mai demult). Surpriză, nu salariul este cel care-i motivează pe finlandezi, căci salariul unui profesor din Țara Renului Rudolf este, în general, mai mic decât salariul mediu pe economie (ia, faceți grevă și pentru asta!). Tinerii care doresc să devină profesori ar putea câștiga mult mai mult optând pentru alte meserii – de exemplu, aruncător de telefoane Nokia la distanță. Deci, rezultă, clar, că ceea ce primează în alegerea acestei nobile meserii, este motivația intrinsecă, plăcerea de a educa. Ce-nseamnă a fi profesor în România post-decembristă? Famiglie, mediocritate întreținută în sistem, “să vină banii, nu contează cum”, n-am, îmi trebuie, dă-mi! În general, lipsă de respect față de menire și încremenire în proiect, pe bani puțini (uneori, extrem de mulți, dar nu pentru “pulime”) dar siguri (adică livrați, lunar, indiferent de performanță).

Să vă dau un exemplu concret de politizare a învățământului superior din România. Ecaterina Andronescu, rector al unei instituții de învățământ superior, este în același timp: vicepreședinte de partid, senator PSD, președinte al Consiliului Național al Rectorilor și fost ministru al Învățământului (cunoscută drept Abramburica, mai ales în perioada guvernării Năstase). Luările sale de pozitie sunt ghidate/mulate strict de/pe luările de poziție ale Partidului Social Democrat. Normal, nu? Nimeni nu se gândește că avem de-a face cu un exemplu clar de imixtiune a politicului în viața universitară? Când ne convine independența universitară, vorbim despre ea, când nu, nu. Să ne mire atunci faptul că Liderii UNSR, studenți ai Politehnicii București, par a fi „teleghidați politic”, după cum îi definește actualul ministru al Învățământului, Daniel Funeriu? Păi… așa rector, așa studenți, așa „lideri”. Vorba aia: liderul potrivit la locul potrivit (ce, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, nu se întâmplă niciodată ca opiniile rectorului să fie întocmai și la timp egale cu cele ale liderilor: studenților, doctoranzilor, șefilor de lucrări, asistenților, masteranzilor șamd?).

Acum să vorbim și despre nițică parșivenie politică. Și cum o avem pe doamna ex-ministru la dispoziție, membră de frunte a unui partid foarte vocal când este vorba să căineze, de la volanul jeep-ului, “clasa muncitoare”, să ne aducem aminte că, în octombrie 2009, a votat, în Parlament, creșterea salariilor profesorilor cu 50%, dar, în decembrie 2009, odată ajunsă ministru, nici nu a aplicat majorarea, nici nu a demisionat din funcția deținută.

Acum, că am definit, cât de cât, cadrul de discuție – unde doamna Andronescu nu este decât o imagine concretă a ilegalităților tolerate (oamenii noștri, deh!) în sistemul de Educație, să încercăm să vedem care-i marea durere a reformării (oricum, a reforma înseamnă a produce durere cuiva – numai aduceți-vă aminte câte capete s-au rostogolit șă câte ruguri s-au aprins când s-a reformat Biserica, de exemplu).

În linii mari, ceea ce vor guvernanții să facă “cu forța” ar suna cam așa:

În primul rând: descentralizare. Asta-i doare cel mai tare pe “lideri”/clănțăi. Descentralizarea lasă sindicatele fără soldați, fără masă de manevră, căci actualii sindicaliști vor fi nevoiți să asculte de primar și de directorul școlii – și-atunci adio, casă, mașină și trai neneacă pe banii sindicaliștilor pentru clănțăi.

Banul urmează elevul este o altă bubă mare. Dispar/nu-și mai au rostul Inspectoratele județene școlare, dispar funcții plătite din greu/generos/fără folos de la bugetul național. Fără să se mai dea indicații/dispoziţii, se calibrează către necesar/util şcoala, clasele, posturile. Inspectoratele județene își pierd puterea de decizie din vârful pixului, că nu mai au banii la îndemână – școlile vor avea bani dacă vor ști să atragă banii care vin odată cu elevul.

În învățământul superior tragedia este mult mai mare/dureroasă și nu are nici o legătură cu așa-zisa știrbire de autonomie. Vor dispărea rectorii care nu se mai dau duşi din funcție (sau se prevalează de tot felul de subterfugii să poată să revină pe funcție) că au devenit de neînlocuit/eterni/indispensabili. Mai mult, acesta va fi responsabilizat direct de către ministru, care, firește, îl va putea schimba doar dacă nu respectă legea. Mandatele vor fi limitate și, nașpa de tot, se va da concurs la ocupare – va putea participa la concursul de rector oricine din spaţiul UE care îndeplinește criteriile. Se duce naibii clanul de Famiglie format în bunătate de ani de tranziție la adăpostul “autonomiei” universitare. În plus, mare durere pentru cei fosilizați în posturi (gen Ioan Piso, Joseph Viehmann – să dau niște exemple locale) vor fi pensionaţi toţi, fără excepţii, la vârsta stabilită prin lege.

Dar, cât de curând, am să vă dau și alte exemple despre “învățământul” “superior”, despre cum Famigliile sunt mari, tari și în forță, iar Academia Română se joacă de-al Liga lui Mitică – face blaturi pe lei mici/dar mulți, dacă-i luăm lunar, pe mai mulți ani, românești.

Deocamdată, încercați să vă închipuiți cum, fiica directorului (pesedist de-al nostru, din popor) Nicolae Edroiu câștigă o bursă de 40 de milioane de lei vechi pe lună la Institutul de Istorie, condus de către tăticuțul ei. Sau cum, nora președintelui Ionel Haiduc, inginer mecanic, specializat/ă pe mașini-unelte, își ia doctoratul în istorie la Institutul de Istorie al Academiei (nu-i mișto să-l ai de socru chiar pe președinte?!). Cum conducătorul de doctorat este directorul Bibliotecii Academiei – individ numit în funcție la 74 de ani pe o perioadă de 4 ani (sfântă tinerețe!), și cum prima măsură, după numire, a individului a fost să o numească pe nora lui Haiduc șef serviciu la “colecții speciale” (deh, o recomandau pregătirea și talentul în mașini-unelte). Dacă cumva am ratat la viața mea (eu însumi, inginer) un inginer mecanic specialist în mașini-unelte care primește/face un doctorat în istorie, sigur n-am ratat (datorită Famigliei) un inginer mecanic, șef peste incunabile și manuscrise medievale.

Cam cu această mafie se luptă, când vor să se lupte, miniștri Educației și Învățământului – azi, Daniel Funeriu. Și dacă nu v-a fost îndeajuns, pentru a încheia frumos sfârșitul de săptămână, vă voi da și povestea fostei contabil-șef al Academiei, Filiala Cluj, care și-a angajat în sistem toate rudele (că era superofertă pe banii Statului): toate fiicele, însoțite de către fii, gineri, nepoți, nepoate și, să fie comunicarea completă în rețea, prietene ale fiicelor și rude ale prietenelor/pritenilor, la toate instituțiile onorabile ale onorabilei Academii ce s-a nimerit să aibă și-o filială la Cluj.

Deci, ce se cere?