trei: Să vă mai zic câte ceva despre mine

Acum douăzeci de ani, dacă mă uitam la unul ca mine aș fi pufnit: uite la bășinosul acesta cât este de bătrân/cu burtă/libidinos/șamd! Azi mă consider/simt nepermis de tânăr – și, în nici un caz un bășinos bătrân/cu burtă/libidinos/șamd (altă perspectivă, deh!).

Acum treizeci de ani scriam: “viața fiecărui om este o poveste și cuvintele sunt cele care o creează/o duc mai departe/o dezvoltă” (sau cam așa ceva – este multă vreme de-atunci și jurnalul pe care-l țineam s-a pierdut/l-am făcut cadou). Eram tânăr și aș fi vrut să mor așa – dar (cum v-am mai scris) cu statuie și celebru. Azi sunt ceva mai “tânăr” decît atunci (mă rog, așa mă simt) și aș dori ca din satuia mea să se bată mai bine monede (și să mi se dea întreaga sumă) decât să fie suită pe vreun piedestal.

Acum patruzeci de ani (e prima mea amintire și-mi pare rău de ea – doar că este prima), îl auzeam pe un doctor/medic zicându-i mamei: “lasă-l doamnă/tovarășo, că faci altul – ăsta (adică, eu), nu apucă zece ani”. Aveam șase ani, eram pe un pat de spital, cu genunchii la gură – și se presupunea că nu am să-mi mai revin din cauza unui atac cu streptococ beta-hemolitic care-mi afectase inima și articulațiile membrelor inferioare (sau cam așa ceva).

Ceva urât s-a întâmplat atunci în capul meu: nu că mi-am propus să supraviețuiesc (cu ciudă), ci că mi-am notat (mintal) să nu-l uit/iert și să-l caut pe doctorul/medicul acela, atunci cînd voi împlini 10 ani, să-i spun/să-i scot ochii că s-a înșelat. Și chiar l-am căutat. Dar nu i-am scos ochii.

Din punctul de vedere al medicinii poporului eram un caz închis (ratasem șansa de-a supraviețui, n-aveam să devin un bun și folositor cetățean al Republicii Socialiste România).

Așa că m-am hotărât să nu cedez, să fac tot posibilul să nu crap (decedez mortal – cum s-ar exprima un prieten) atunci când voi împlini cei zece ani prescriși de către medic. Noroc din partea mea? Eroare medicală? Cert este că am supraviețuit (și-o fac, în continuare).

Dar nu mi-a fost ușor (dar, la tăți ni-i greu – același prieten, cu expresiile/pseudo-aforismele lui) să fac față (în fața atâtor copii cu care mă jucam în fața blocului) cu părinții cățărați, vigilenți, pe geam strigându-mi: “nu alerga, că mori” (nu fă aia, nici aia, nici aia – că mori). Mi-a fost greu să fac față (în fața atâtor copii cu care școlăream, jucam fotbal, jucam pac-pac și-ascunsa, sau furam fructe din grădinile oamenilor) cu scutirea medicală de efort fizic pe care o primisem de la spital (ceea ce mă scutea de educație fizică și orele de atelier, dar nu mă scutea de gura/răutatea copiilor).

Acest articol a fost publicat în Ministerul Vorbelor în Vânt. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.