cinci: Un lucru este clar:

Toată lumea dă iama prin viața noastră și încearcă să-și impună punctul de vedere. De la părinții care încearcă să ne impună “cei șapte ani de acasă”, la educatori, învățători și profesori (școală, dulce școală); Statul cu legile/instituțiile sale, Biserica cu morala ei, Armata cu îndobitocirea uniformizării (ca noroc că a fost desființat serviciul militar obligatoriu – dar am câteva povești despre această Bravă Armată și am să vi le spun mai încolo, să înțelegeți despre ce este vorba) – și, nu în ultimul rând, iubiții/amanții/soții între ei și, împreună, copiilor – că, deh, circuitul îmbulzelii reciproce în viața particulară a fiecăruia trebuie cumva să se perpetueze.

Tata, de exemplu, vroia să facă școală.

În lungul șir de urmași ai bunicului el era la mijloc: ce mari erau prea mari și-i dădeau ordine, cei mici erau prea mici să le poată executa pe ale lui. Motiv pentru care el făcea toate corvezile alături de taică-su (bunicul meu, cum ar veni): de la cărat apă la vite, la săpat via și până la arat cu plugul cu cai.

Sătul/inteligent/dornic de afirmare, tata voia să facă școală.

Sătul de munca de unul singur, taică-su i-a hotărât un destin de agricultor. Munca de lămurire i-o făcea cu căpătrul cailor în grajd până când tata se învinețea de fericirea de a fi un viitor agricultor. Bunicul îl lămurea pe tata că-i vrea numai binele – iar vânătăile îi aminteau lui tata că, totuși, există dragoste pe (și, mai ales, de) Pământ.

Noroc cu istețimea lui tata și dorința lui de carte: că au învins dragostea bunicului de agricultură – cu ajutorul unui învățător ce a prins drag de istețimea lui, tata a reușit să se reînscrie din nou la școală direct în clasa a VI-a. Pe a V-a o pierduse/câștigase arând și buchisind pe-ascuns în același grajd unde-și primea și lecția pro-agricultură măcar o dată pe lună. Ce să zic? Tata era/s-a menținut/mai este extrem de încăpățânat (și cam tare de cap – la propriu – dacă nici măcar căpăstrul nu i-a băgat agricultura în cap).

Mă gândesc și la faptul că a făcut box (îl tot bâzâia pe unul din frații mai mari “să-i dea un pumn”, “că el rezistă”. Și acela, plictisit de cât îl tot bâzâia, i l-a dat și i-a cam spart nasul – dar tata, tot nu s-a lăsat.

A făcut și fotbal – a ajuns forbalist profesionist la una dintre echipele de frunte ale Ardealului (UTA), dar și-a rupt piciorul la un antrenament și a trebuit să se lase. A fost un sportiv și ar fi vrut să fiu și eu la fel. Ce dezamăgire pe el (a ținut să mi-o zică peste ani): “am vrut să te învăț fotbal, dar, când am venit cu mingea spre tine, ai fugit plângând și mâncând pământul – oa-ha-ha-ha!”. Cum vă ziceam: ce vor părinții, nu vor copiii.

Acest articol a fost publicat în Ministerul Vorbelor în Vânt. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.