Discriminări de piaţă

de Al. Cistelecan
Făcutul pieţii, cum se zice, e o plăcere împărtăşită de mulţi bărbaţi (sau, ca să nu pară că o dăm pe antifeminism – soţi). Cred chiar că de majoritatea, dacă mă iau după mulţimea de purtători de sacoşe pe care o văd săptămânal prezentă la acest ritual domestic. Fireşte, eu sunt doar cel ce cară sacoşele, ţin, cum ar veni, locul străvechii servitoare, care a dispărut din nomenclatorul familiei moderne (a unora, se-nţelege). Propriu-zis la ce e mai interesant nu particip decât ca spectator. N-am rol de erou. Dar piaţa în sine e un spectacol. De la mărfuri la oameni.
Iar o piaţă din Ardeal strânge la un loc toate neamurile estice, de la ucrainieni şi moldoveni (din republică şi din Moldova) până la olteni, maramureşeni, unguri (unguri-unguri şi secui), ţigani şi chiar dobrogeni. O astfel de piaţă e un fel de “comunitate europeană” în mic. Deşi rolul meu e drastic limitat şi minor, uneori nu rezist tentaţiei de a intra într-unul mai respectabil. Mă conformez şi eu binecunoscutei legi a lui Murphy, potrivit căreia nimeni nu rezistă să nu treacă de propria competenţă. Deşi ştiu bine că bărbaţii au o faimă proastă în pieţe. Orice vânzătoare, cât de novice, ştie că aceştia nu se ştiu târgui, că dau cât le ceri. Îmi lipseşte şi mie, cu desăvârşire, arta târguielii. Până într-atât încât adesea sunt expediat mai departe de locul acţiunii, urmând să apar doar când ea e încheiată. Asta ca să nu compromit acţiunea ca atare, partea ei de artă. Singurul meu triumf de piaţă a fost realizat în faţa unei femei din Sighet, pe tema merelor Renet. Îl ţin minte întrucât, pentru mine, e legendar. E drept că femeia nu mai avea decât cîteva mere şi voia să plece acasă, dar şi conjunctura îl ajută pe cel norocos sau pe cel talentat. În rest, umilinţe şi înfrângeri pe toată linia. Nimeni nu ia în seamă propunerile mele de reducere, intenţiile de a căpăta un bonus, deşi ele sunt făcute cu buna intenţie de a stimula arta pieţii. Sigur, oltencele îşi dau de departe seama că au de-a face cu un ageamiu. Când aud accentul tipic, îmi dispare orice urmă de curaj. Dar am destulă îndrăzneală când e vorba de ardeleni. Oricum, nu pot fi cu mult mai încet în reacții decât ei. Nu chiar vizibil, îmi zic. Dar rezultatele rămân la fel de jalnice. Practic – nule.
Nici nu mă mai revolt când, din spatele meu şi de faţă cu mine, o doamnă obţine pe loc, dintr-o mişcare, reducerea refuzată mie în chiar aceeaşi clipă. Dar uneori situaţiile mă nedreptăţesc într-atât încât sunt obligat să problematizez. Iată una recurentă. De pildă (zic de pildă, dar e caz concret), negociez cu un ungur o reducere la ridichi. Mi-o refuză cu o asemenea tranşanţă încât îmi dau seama că propunerea mea e absurdă, chiar de-a a dreptul ofensatoare, că nimeni n-ar izbuti să coboare preţul cu atâta. Nu-mi rămâne decât să accept preţul impus de el, sau să plec. Văzând că negocierea a eşuat, nevastă-mea (care, de bine-de rău, ştie ungureasca de piaţă) îmi dă o mînă de ajutor, tocmai când eu scoteam banii. Ea discută pe ungureşte. Şi preţul scade la exact atât cât am propus şi eu. Fireşte, vânzătorul a fost oarecum stânjenit când a văzut că participăm la aceeaşi sacoşă. Am repetat experienţa la salată. Cam aceeaşi. Discriminarea mea părea programatică.
Sigur, oamenii aceştia nu făceau acolo politică de favoruri etnice sau lingvistice. Dar simpatia pentru cel care le ştia vorbi în propriul grai a contat serios în afacere. Însă măcar acuma sunt prevenit: merg la piaţă conştient de discriminare. E chiar amuzant să fii discriminat. La urma urmei, mi-aş putea da aere de victimă, pentru 500 de lei aş putea strânge capital politic din această sistematică discriminare şi aş ieşi în câştig. Există capitaluri politice care s-au făcut din mai puţin decât trauma mea de piaţă.