18 decembrie 1989 (IX): “Starea de spirit din Cluj e necorespunzătoare”

La Timisoara portretului lui Ceaușescu era ars. La Cluj-Napoca, autoritățile se pregăteau de represiune.

În această zi, la orele 16.30, la sediul Comitetului Judeţean Cluj al Partidului Comunist Român, s-a desfăşurat o şedinţă cu Nicolae Constantin, la acea dată membru al Comitetului Politic Executiv al P.C.R. şi direcţionalul pentru judeţul Cluj al hotărârilor luate la Bucureşti. Iată ce declară acesta: “Am ajuns în Cluj pe la orele 17.00. Am fost informat că în Cluj sunt probleme referitoare la dificultăţi în aprovizionare, dar nu ceva în legătură cu demonstraţii sau alte asemenea probleme. În jurul orei 17.00 am ajuns la biroul lui Moga (…) Pentru discutarea mai în amănunt a problemelor vizând starea de spirit, Ioachim Moga i-a convocat, după ce mi-a propus aceasta, pe generalul Topliceanu – comandantul armatei, generalul Şerbănoiu – şeful Inspectoratului Judeţean de Interne (…) Generalul Şerbănoiu a informat că starea de spirit din Cluj e necorespunzătoare, mai ales în ce priveşte pe Doina Cornea şi că ar deţine date că în zilele următoare va avea loc un miting sau demonstraţie în Piaţa Mihai Viteazu sau Piaţa Libertăţii. Le-am repetat şi eu să se ia măsuri de ordine şi disciplină, întărirea pazei, să nu se întâmple cele petrecute la Timişoara în condiţiile prezentate de Ceauşescu (…) nu s-a discutat nimic în legătură cu felul în care trebuie să fie dotată armata, miliţia sau securitatea (…)” (Dosar nr. 61/P/1991, vol. 3, fila 126, 129).

Ioachim Moga reţine: “(…) după-amiaza a venit la Cluj Nicolae Constantin spunându-mi că este trimis de Ceauşescu să se ocupe de măsuri privind ordinea în judeţele Mureş, Cluj, Oradea şi Satu Mare (…) l-am informat despre măsurile luate în judeţul nostru (…) a doua zi a chemat pe gl. Topliceanu, pe gl. Şerbănoiu, pe col. Rusu şi pe col. Ivan, pentru ca aceştia să informeze pe linia lor despre măsurile luate (…) Nu s-a pus problema înarmării Gărzilor Patriotice şi nici nu s-a ordonat să se facă uz de armă (…)” (Dosar nr. 61/P/1991, vol. 3, fila 45, 49).

Declaraţia generalului Iulian Topliceanu este mai amplă: “Pe 18.12.1989, către orele 16.30, Nicolae Constantin a ţinut la Comitetul Judeţean de partid o adunare cu participarea: Ioachim Moga, Constantin Dăscălescu (secretar cu probleme organizatorice la Comitetul Judeţean de partid), general-maior Ioan Şerbănoiu (inspectorul şef al M.I.), colonel Nicolae Ioniţă (şeful securităţii), colonel Stoian Rusu (şeful miliţiei judeţene), locotenent colonel Gheorghe Ivan (şeful de stat major al gărzilor patriotice) şi subsemnatul. Nicolae Constantin a informat despre situaţia de la Timişoara insistând pe cerinţele stabilite de dictator la teleconferinţa din 17.12.1989. A ordonat să se ia măsuri de către toate forţele din judeţul Cluj pentru menţinerea ordinii. A insistat pe ideea că nu trebuie să se ajungă la situaţia din Timişoara, iar pentru aceasta organele de ordine să facă controale, razii amănunţite. A indicat să se facă patrule mixte (miliţie, gărzi patriotice şi armată). La solicitarea mea a fost de acord ca armata să aibă patrule separate. A indicat ca organele de ordine să fie pregătite cu maşini pentru blocarea circulaţiei în caz de nevoie. De asemenea, a insistat pe fermitate, executarea ordinelor fără şovăire. În aceeiaşi zi, la orele 19.30 am avut o adunare cu şefii de arme unde am discutat situaţia din toate marile unităţi subordonate pentru a putea îndeplini o misiune de luptă în caz de atac a frontierei de stat. La orele 22.45 ministrul apărării naţionale m-a sunat la telefon şi mi-a ordonat să iau măsuri pentru creşterea capacităţii de luptă, iar pe plan judeţean şi local comandanţii de garnizoană să acţioneze pentru protejarea sediilor, instituţiilor, clădirilor, podurilor care pot fi incendiate de «terorişti», aşa cum se stabilesc de primii secretari, care sunt şi comandanţi ai tuturor forţelor din judeţ.”

Pentru a nu se repeta situaţia de la Timişoara trebuiau efectuate “controale, razii amănunţite” iar organele de ordine trebuiau să fie pregătite să “blocheze circulaţia în caz de nevoie”. Care era “cazul de nevoie”? Un  atac iminent la graniţa de Vest? Un atac terorist în interiorul oraşelor? Strategia militară indică blocarea circulaţiei, arterelor de comunicaţie în rândul propriilor zone de acţiune, de aprovizionare? Sau mai degrabă blocarea circulaţiei este o strategie proprie organelor de ordine atunci când vor să împiedice o coloană de manifestanţi să ajungă în zona propusă pentru manifestaţie? Logica elementară şi bunul simţ ne dau răspunsul corect. Atunci rezultă, încă o dată, că cei care făceau pregătiri de forţă pentru a salva regimul comunist ştiau cu exactitate cu ce anume se confruntă. Diversiunea cu atacul iminent la graniţa de Vest se conturează a fi şi o invenţie post-factum, “paiul salvator”, un mod de a şantaja coarda sensibilă a patriotismului, de a acorda celor care au condus şi înfăptuit represiunea circumstanţa stresului, a muncii sub presiune, cât şi momeala pe care dictatorul a aruncat-o eşaloanelor inferioare ale Armatei şi Securităţii, care nu aveau motivaţia “funcţiei şi gradului” şi a privilegiilor celor din organele superioare de conducere…

Generalul Ion Şerbănoiu, bineînţeles, are o altă vizune asupra şedinţei din 18.12.1989. “(…) în cursul zilei, nu pot preciza ora, m-am deplasat la sediul Comitetului Judeţean de partid (…) şi Ioachim Moga mi-a relatat că în sediu se află Nicolae Constantin, membru la acea dată al C.P.Ex. (…) Acesta din urmă m-a întrebat care este situaţia în Cluj şi i-am făcut o scurtă informare, arătând că este linişte (…) Reîntors în sediu în seara zilei, i-am informat pe col. Ioniţă şi pe col. Rusu despre faptul că am avut o discuţie cu Nicolae Constantin şi col. Ioniţă a fost foarte supărat că nu a fost chemat şi el, deoarece are probleme de raportat pe linie de securitate (…) Ioachim Moga (…) ne-a convocat pentru a doua zi dimineaţa pe toţi trei la sediul organului de partid judeţean (…)”. (Dosar nr. 61/P/1991, vol. 2, fila 39, 43).

Lt. col. Pintea Vasile declară: “(…) în ziua de 18.12.1989, împreună cu mr. Mureşan Ioan, şeful serviciului judiciar, am stabilit măsuri pentru ca o echipă (…) să acţioneze în municipiul Cluj-Napoca, pentru asanarea de elemente parazitare şi pentru prinderea urmăriţilor – a persoanelor care aveau mandat de executare şi se sustrăgeau executării pedepsei – (…) de asemenea am stabilit, pentru prevenirea infracţiunilor cu violenţă (…) să verifice elementele predispuse la omoruri, violuri şi tâlhării (…) am întocmit graficul de control la grupele mixte (agenţi de ordine plus luptători din gărzi) (…)”. (Dosar nr. 61/P/1991, vol. 2, fila 59 – 63).

Căpitanul Dicu Ilie: “În ziua de 18.12.1989 la o convocare la comandant s-au transmis sarcinile rezultate din nota telefonică primită prin comandantul Marii Unităţi, prin care se dădeau mai multe dispoziţii cu privire la pregătirea unităţii în vederea acţiunilor de luptă; se făceau precizări cu privire la fermitatea în acţiunile ce se vor intreprinde şi se făceau menţiuni cu privire la modul de folosire a armei şi acţiunile care trebuie să fie intreprinse, sens în care ni s-a ordonat ca în cazul în care este nevoie să se facă uz de armă împotriva celor care ne atacă, să se folosească în condiţiile legii somaţia: «STAI», «STAI CĂ TRAG», «FOC DE AVERTISMENT ÎN PLAN VERTICAL», după care abia se va executa «FOC LA PICIOARE». Pentru executarea măsurilor prevăzute în nota telefonică ni s-a ordonat să intensificăm activitatea de instruire a militarilor ziua şi noaptea, să îi instruim să folosească armamentul de infanterie şi să acţioneze ca infanterişti, precum şi A.G.-urile, instruirea trăgătorilor la puştile semi-automate cu lunetă pentru a se putea executa tragere asupra elementelor mai recalcitrante şi alte asemenea activităţi care să instruiască şi să antreneze militarii care din acest punct de vedere erau într-o oarecare deficienţă, ţinând seama de faptul că unitatea a fost în campania agricolă, din care s-a întors de 2 – 3 săptămâni.”

Am subliniat în text pentru a demonstra cât de porniţi erau militarii împotriva “elementelor mai recalcitrante”, dacă i-au instruit pe soldaţi “zi şi noapte” să tragă în acestea inclusiv cu Aruncătorul de Grenade şi Puşca Semiautomată cu Lunetă. Şi încă un lucru: cu Puşca Semiautomată cu Lunetă (P.S.L.) nu se trag focuri de avertisment! Cu P.S.L.-ul se execută foc de precizie, cu scopul clar de anihilare a inamicului. Deci soldaţii erau instruiţi “zi şi noapte”, fără ca nimeni să fi dat ordin în acest sens (vedeţi declaraţiile protagoniştilor de până acum şi de acum în colo), pentru a ucide “elementele mai recalcitrante”, care, avem în vedere acest lucru, ieşeau în stradă să demonstreze (faptă legală, admisă de Constituţia R.S.R.) pentru o viaţă mai decentă, pentru pâine, căldură şi civilizaţie (cerinţe care nu au caracter fascist – caz în care manifestaţia ar fi fost ilegală). Chiar nimeni nu şi-a pus problema ilegalităţii ordinului primit?

Mr. Burtea Valeriu: “Cred că în ziua de 18.12.1989 în micro-garnizoana Floreşti s-au prezentat din partea Armatei a IV-a col. Lateş însoţit de lt. col. Marangoci, în calitate de coordonatori ai activităţilor desfăşurate în cadrul alarmei în care ne aflam. În acest sens, de mai multe ori m-am prezentat, chemat, la col. Lateş care îmi cerea să raportez ce am executat şi îmi dădea indicaţii cu privire la modul de acţionare în continuare.”

Colonel Degeratu T. Constantin (actualmente general, fost şef al Statului Major General al Armatei române, consilier prezidenţial pe probleme de apărare): “Începând cu ziua de 18.12.1989 am acţionat, în perioade variabile, atât ziua cât şi noaptea, împreună cu alţi ofiţeri din Secţia operaţii şi Secţia pregătire de luptă, ca operator de serviciu. În această calitate am executat ordinele date de comandant şi de şeful de stat major, am transmis ordine şi dispoziţii ale acestora la marile unităţi şi unităţile subordonate, am primit de la acestea diferite comunicări pe care le-am raportat celor cărora le erau adresate, am făcut diferite propuneri şi am ţinut evidenţa unor activităţi. Şi eu, ca şi întregul personal al armatei, nu am avut, în această perioadă, altă sursă de informare decât presa de partid, radioul, televiziunea şi informaţiile transmise de gl. Ilie Ceauşescu la şedinţa din 20.12.1989. Pe baza acestor informaţii, şi eu ca şi alţi militari, îmi formasem convingerea că, din exterior, se va încerca o acţiune de destabilizare gravă a ţării, având ca scop dezbinarea ei teritorială, îndeosebi ruperea Ardealului din trupul patriei. Se părea că acest act s-ar fi putut produce prin declanşarea unor acţiuni teroriste în principalele oraşe ardelene şi provocarea unor conflicte interetnice, urmate de o intervenţie armată străină din partea unor state vecine interesate. Atât evenimentele anterioare, cât şi cele cunoscute la data respectivă, confirmau o asemenea ipoteză. Mă refer în concret la faptul că se spusese că evenimentele de la Timişoara fuseseră declanşate de maghiari, iar în Ungaria se luaseră măsuri pentru ridicarea capacităţii de luptă şi de mobilizare, precum şi de pregătire a unor grupuri teroriste din transfugi români. Deşi situaţia mi se părea tragică şi disperată, mai grea decât cea din 1940, eram hotărât ca, alături de ceilalţi colegi, să fac tot ce-mi stătea în putinţă pentru a apăra graniţa de vest, conştient de riscul sacrificiului.”

Mr. Indrecan Gheorghe: “La data de 18.12.1989, ora 1.30, am fost convocat, din nou, la Lt. col. Galoş Liviu împreună cu cadrele militare (…) Înlocuitorul comandantului, lt. col. Galoş Liviu, ne-a transmis un ordin al ministrului Apărării Naţionale, având următorul conţinut: – toată muniţia aflată la subunităţi care li s-a distribuit în momentul alarmei de luptă să se păstreze centralizat şi să se distribuie la militari numai la primirea misiunii de luptă. – indiferent de specialitate, înaintea misiunii de bază, să se ia măsuri ca subunităţile să fie pregătite pentru a putea acţiona ca subunităţi de infanterie. Ofiţerii să poarte în permanenţă muniţia şi armamentul asupra lor atât în cazarmă cât şi în afară. – când se va da misiunea de luptă militarii să acţioneze cu hotărâre şi cu convingerea că îşi apără viaţa şi apoi ţara. – militarii să fie atenţionaţi pentru a nu fi surprinşi de şiretlicuri (copii şi bătrâni în faţă), situaţie în care se va căuta flancul, străzile laterale pentru îndeplinirea misiunii. Totodată se va menţiona că trebuie să nu se lase surprinşi de acţiunile turbulente ale unor cetăţeni. Precizez că în momentul transmiterii acestor ordine ni s-a comunicat că se deţin date din care rezultă că unele elemente din interior intenţionează ca prin acţiuni huliganice să destabilizeze situaţia politică. Ca urmare va trebui să acţionăm ca unităţi de infanterie împotriva unor astfel de elemente în sensul celor ordonate. După şedinţă m-am deplasat la unitate şi am instruit comandanţii de subunităţi, şefii de arme şi servicii cu privire la ordinele primite. Astfel, le-am ordonat să organizeze subunităţile pentru a acţiona ca subunităţi de infanterie şi că totodată să creeze militarilor convingerea că luptă pentru a-şi apăra viaţa şi apoi ţara faţă de elemente turbulente şi chiar teroriste. În conformitate cu ordinele primite de la lt. col. Galoş Liviu, cu ocazia convocării, le-am transmis ca în cursul executării misiunii uzul de armă să se facă conform Decretului 367/1977.”

Mr. Lefter Cornel: “În dimineaţa zilei de 18.12.1989 s-a primit o circulară de la U.M. 01419 Floreşti, circulară a cărei conţinut este redat cu fidelitate în jurnalul acţiunilor de luptă. În baza acestei circulare s-a trecut la executarea celor ordonate. La orele 14.00 am fost convocat, din nou, la lt. col. Galoş Liviu care ne-a comunicat că s-a primit telegrama S./OP 3378 din 18.12.1989, ne-a citit-o iar eu am notat conţinutul ei pe puncte. Ulterior, reîntorcându-mă în unitate, am predat însemnările mele cpt. Tărău Ioan care le-a consemnat în jurnalul acţiunilor de luptă. (…) Din câte reţin, la data de 18.12.1989, după ce lt. col. Galoş Liviu ne-a citit conţinutul acelei telegrame, ne-a chemat pe mine şi pe mr. Indrecan Gheorghe la el în birou şi, în mod confidenţial, ne-a spus că, din ordinul comandantului Armatei a IV-a, eu am zona de responsabilitate cartierele Mănăştur şi Zorilor din municipiul Cluj-Napoca; mr. Indrecan Gheorghe i-a spus că are zona de responsabilitate cartierul Grigorescu. Probabil pentru a şti care sunt vecinii noştri lt. col. Galoş Liviu ne-a comunicat că U.M. 01215 Floreşti, al cărei comandant este mr. Burtea Valeriu are zona de responsabilitate Calea Moţilor şi centrul municipiului. În acea zi s-au desfăşurat activităţi de instrucţie specifice unităţii noastre dar şi activităţi de instrucţie tactică de infanterie. (…) “

Remarcaţi, vă rugăm, zonele de responsabilitate, toate situate la graniţa de Vest a Republicii Socialiste România… : “cartierele Mănăştur şi Zorilor din municipiul Cluj-Napoca”, “cartierul Grigorescu”, “Calea Moţilor şi centrul municipiului”.

Lt. col. Marangoci Dumitru: “Din ziua de 17.12.1989 până în ziua de 20.12.1989 am rămas în secţie şi am executat lucrările obişnuite de birou, fără să constat vreun fapt deosebit. În legătură cu înarmarea cadrelor ştiu că s-a dat dispoziţie ca aceştia să poarte pistol şi muniţie şi că şi eu în data de 18.12.1989 am ridicat pistolul de la ofiţerul de serviciu împreună cu două încărcătoare a câte 6 cartuşe. Nu-mi aduc aminte când s-a dat această dispoziţie şi ce precizări s-au făcut în legătură cu folosirea de către cadre a pistolului.”

ANEXĂ: Rechizitoriul din 29 mai 1998: Capitolul I al Rechizitoriului din 29 mai 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, întocmit de către general de brigadă magistrat Dan Voinea, şef al Secţiei Parchetelor Militare şi maior magistrat Gheorghe Surdescu, procuror militar şef al Secţiei urmărire penală din Cadrul Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşt:

“Capitolul I

Cadrul istoric şi legislativ premergător momentului 21 decembrie 1989 în România

1. Dictatura comunistă. Limitarea drepturilor şi libertatea cetăţenilor

După cel de-al doilea război mondial România a intrat – fără voia ei – în sfera de influenţă politică, economică şi militară a fostei U.R.S.S. care, în calitate de super putere mondială, a impus în mod agresiv doctrina politică de dictatură comunistă, sprijinind, prin ocupaţie militară, ca şi în alte state europene, desfiinţarea instituţiilor democratice ale statului şi crearea altora, prin copierea modelului stalinist.

Prima grijă a dictaturii a fost să definească, să creeze aparenţa «popularităţii» şi, beneficiind de această sintagmă, să nimicească treptat tot ceea ce era legat de democraţie, începând cu proprietatea şi terminând cu libertăţile cetăţeneşti.

Articolul 1 din Constituţia «Republicii Populare România», din 13 aprilie 1948, arată că: «Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent şi suveran», iar în articolul 2 se explică geneza «statului popular»: «Republica Populară Română a luat fiinţă prin lupta dusă de popor în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului».

Lupta împotriva «reacţiunii» se referea la opoziţia politică democratică din ţară. Represiunea faţă de aceasta de-abia acum începea.

Prin proceduri judiciare sumare, membrii marcanţi sau simpli membri ai partidelor politice de opoziţie, care în timpul celui de-al doilea război mondial coalizează cu partidul comunist şi regele în răsturnarea dictaturii militare a generalului Ion Antonescu, au fost definiţi ca trădători, reacţionari şi exponenţi ai imperialismului.

În paralel, măsurile de expropriere, de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie şi a instituţiilor bancare au constituit tranziţia de la democraţie la totalitarismul comunist.

În preambulul celei de-a doua Constituţii a «Republicii Populare Române» (intrată în vigoare la 27 septembrie 1952), se precizează că: «Republica Populară Română a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de partidul comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară …».

Beneficiind de aceste justificări de ordin constituţional, legea penală a definit ca fiind infracţiune orice expresie sau atitudine contrară doctrinei politice şi propagandistice oficiale.

În acest fel, libertatea cuvântului şi a conştiinţei a fost practic desfiinţată, atrăgând în mii de cazuri declanşarea unor proceduri judiciare extrem de sumare, soldate cu pedepse grele, inclusiv cu moartea.

Represiunea penală, alături de cea economică şi de stigmatizarea socială, a vizat desfiinţarea prin «nimicire» a oricărei tentative de opoziţie politică, iar procesele cu caracter politic din perioada anilor 1948 – 1964, stau ca vie mărturie în faţa istoriei.

La începutul anilor ’60, pe fondul unei oarecare destinderi în relaţiile dintre U.R.S.S. şi S.U.A. (după criza «rachetelor» din Cuba, tratativele dintre Hrusciov şi Kenedy au vizat o limitare a cursei înarmărilor) puterea politică din România a apreciat că «reacţiunea» şi «imperialismul» intern nu mai reprezintă un pericol, iar socialismul a învins definitiv şi se află în expansiune mondială (…).

S-a creat astfel temeiul trecerii de la o constituţie tranzitorie la o constituiţie cu principii statornice, valabile până la construirea utopicei societăţi comuniste, după ce, în prealabil, pe plan mondial, revoluţia comunistă ar fi învins şi s-ar fi consolidat.

Noua viziune politică a avut darul nu numai de a limita represiunea politică prin mijloace penale, dar şi de a «ierta» pe cei condamnaţi sau aflaţi în executarea pedepselor (în acest sens a se vedea decretul de amnistie din 1964).

(…)

În titlul II, intitulat «Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor», în art. 28 se precizează că «cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor».

Aceste drepturi erau însă limitate prin interdecţiile din art. 29 alin. 1: «Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc».

În altă ordine de idei, erau admise sau promovate doar acele libertăţi care lăudau doctrina politică dictatorială şi, în mod demagogic, realizările epocale ale acesteia în dezvoltarea societăţii, în antiteză cu realităţile din statele occidentale, prezentate ca exponente ale reacţiunii, imperialismului, decadenţei şi inechităţii sociale.

Încălcarea limitelor de libertate, aşa cum erau enunţate în Constituţie, îşi găseau corespondentul în infracţiune.

Până în anul 1968 (21 iunie), Codul Penal prevedea mai multe infracţiuni referitoare la încălcarea limitelor de libertate, iar pedepsele prevăzute erau deosebit de aspre.

De la acea dată, respectiv de la adoptarea ultimului Cod Penal de sorginte comunistă, a fost preluată, cu modificări, o singură infracţiune pur politică, identificată în art. 166 sub denumirea de «propagandă împotriva orânduirii socialiste», din titlul I, destinat «infracţiunilor contra securităţii statului».

Articolul cuprinde două alineate şi ambele se referă la doctrinele politice totalitare: fascismul şi comunismul («socialismul»). Primul este condamnat, cel de al doilea protejat.

«Propaganda cu caracter fascist săvârşit prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi».

«Propaganda sau întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orânduirii socialiste, sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi».

2. Inviolabilitatea persoanei

(…)

Dispoziţiile constituţionale creau dreptul cetăţeanului sau persoanei să i se probeze vinovăţia sau nevinovăţia penală în cadrul unui proces.

Procedurile judiciare în asemenea cazuri erau reglementate atât prin Codul de procedură penală cât şi prin proceduri speciale care, dacă erau respectate, garantau înfăptuirea corectă a actului de justiţie.

3. Posibilităţile şi interdicţiile organelor abilitate, potrivit legii, să utilizeze armamentul de foc în raporturile de conflict cu cetăţeanul sau persoana

Organele de miliţie, de securitate şi alte organe abilitate, potrivit legii, să întreprindă măsuri pentru protejarea ordinii de drept şi a valorilor sociale, puteau face uz de armă împotriva cetăţeanului sau persoanei doar în situaţii strict reglementate prin Dispoziţiile Decretului nr. 367/1971, privind regimul armelor, muniţiilor şi materiilor explozive.

În capitolul II al acestei legi, intitulat «uzul de armă», pe parcursul a patru articole, sunt precizate posibilităţile în care se poate uza de armă. (…)

Dispoziţiile referitoare la «uzul de armă» au fost însuşite în regulamentele militare ale tuturor forţelor militare dotate, potrivit legii, cu armament.

4. Dispoziţii constituţionale referitoare la apărarea naţională. Legea nr. 14/28 decembrie 1972, privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România

a) Constituţia R. S. România din 21 august 1965, privind art. 40, stabileşte că «serviciul militar în rândul forţelor armate este obligatoriu şi constitue o datorie de onoare a fiecărui cetăţean, iar art. 41 precizează scopul serviciului militar: «Apărarea patriei» care «este datoria sfântă a fiecărui cetăţean al R. S. România».

(…)

Este de remarcat că declararea stării de necesitate era atributul obişnuit al Marii Adunări Naţionale şi, în «caz de urgenţă, al Preşedintelui», Consiliul de Stat neavând o asemenea atribuţie.

Declararea stării de necesitate constituia obiectul unei legi M.A.N. sau al unui decret prezidenţial.

Legile, pentru a produce efecte, trebuia să fie publicate în «Buletinul Oficial».

Cu privire la decretele prezidenţiale, Constituţia nu conţine prevederi referitoare la publicarea acestora.

Cu toate acestea, decretul prezidenţial de declarare a stării de necesitate, fiind un act cu aplicare parţială sau generală, nu putea deveni opozabil decât prin publicare în «Monitorul Oficial» sau, datorită caracterului de urgenţă, printr-o prealabilă mediatizare, urmată de publicarea oficială, aşa încât intrarea în vigoare să corespundă momentului când actul a fost adus la cunoştinţa celor interesaţi.

Este de precizat că decretul prezidenţial nu putea stabili reglementări primare.

Normele prevăzute de decretul prezidenţial trebuiau să fie conforme cu legea sau, mai precis spus, era dat în aplicarea legilor sau decretelor.

Acest fapt se deduce şi prin aceea că decretele prezidenţiale nu erau supuse procedurii ulterioare, prevăzută de art. 64, pct. 1, aşa cum erau decretele Consiliului de Stat ce dobândeau putere de lege după adoptarea lor de către Marea Adunare Naţională.

De la data proclamării stării de necesitate şi până la ridicarea ei, se aplicau normele juridice speciale adoptate în acest scop de Marea Adunare Naţională sau de Consiliul de Stat, aşa cum s-a stabilit prin art. 21 din Decretul nr. 150/1974.

De aici rezultă că decretul prezidenţial nu putea modifica sau completa legea, cu atât mai mult nu putea elabora norme primare. Deci, nu era izvor de drept.

Această concluzie rezultă şi din art. 29 al Decretului nr. 16/1976 al Consiliului de Stat, pentru aprobarea metodologiei generale de tehnică legislativă, privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative, care prevede că «Proiectele de decrete prezidenţiale se elaborează în cazurile prevăzute de Constituţie şi legi».

Starea de necesitate, indiferent cine o declara (M.A.N. sau Preşedintele), stabilea măsuri energice, în cadrul constituţional şi legal, de revenire la normalitate.

Măsurile puteau cuprinde, printre altele, limitarea sau chiar suspendarea temporară a unora dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

b) Legea nr. 14/28 decembrie 1972 – privind organizarea apărării naţionale a R.S.România (prezentată în capitolul I al volumului de faţă – n.n.)

Actul normativ reflectă concepţia politică de apărare împotriva oricărei agresiuni armate, de natură să atenteze la integritatea, suveranitatea şi independenţa statului român.

(…)

După cum se constată din enumerarea atribuţiilor, Consiliul Apărării se preocupă exclusiv de măsurile ce trebuie luate din timp de pace, în vederea apărării împotriva atacului armat, ca urmare a unei declaraţii de război sau a unui atac prin surprindere din partea unui agresor extern.

Art. 8, lit. i) cuprinde şi o prevedere neconstituţională, în sensul că printre atribuţiile Consiliului Apărării este şi aceea de a propune Consiliului de Stat («… respectiv Consiliului de Stat») proclamarea stării de necesitate, ştiut fiind că acest organ suprem al puterii de stat nu are o asemenea prerogativă constituţională, aşa cum s-a arătat mai sus, fiind probabil vorba de o scăpare a legiuitorului.

(…)

c) Regulamentul activităţii de stat major a comandamentelor din trupele de uscat în operaţie (luptă) al Ministerului Apărării Naţionale

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 444/1972, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, s-a stabilit ca normă de principiu că sarcina instituţiei este exclusiv legată de pregătirea continuă a apărării teritoriului naţional faţă de orice tendinţă hegemonică sau expansionistă, ca urmare a vreunei agresiuni armate contra statului român.

Decretul respectiv venea astfel în întâmpinarea Legii nr. 14/28 decembrie 1972, privind organizarea apărării naţionale a R.S.România, care avea să intre în vigoare, potrivit art 164, la data de 31.03.1973.

Ambele legi au fost adoptate în conformitate cu principiile şi dispoziţiile constituţionale şi corespundeau etapei de dezvolatre a statului român la acea dată.

Era confirmată astfel, prin Constituţie şi legi, opţiunea politică de a nu folosi Armata, în nici o împrejurare, în rezolvarea unor probleme legate de păstrarea ordinii interne (cu excepţia ajutorului în caz de calamităţi, catastrofe naturale etc.).

Această opţiune rezulta cu claritate din fermele condamnări pe care Partidul Comunist le făcea «regimului burghezo-moşieresc» care, în situaţii de criză internă, se folosise de Armată împotriva propriului popor neînarmat, generând victime şi suferinţe omeneşti.

Ordinea internă, din punct de vedere tehnic, intra, exclusiv, în competenţa miliţiei, securităţii, trupelor de securitate, trupelor de pompieri, trupelor de grăniceri şi, într-o foarte mică măsură, gărzilor patriotice.

Prin regulamente specifice date în aplicarea legilor, Ministerul Apărării Naţionale a stabilit scurt, clar şi precis, rolul şi locul fiecărui militar subordonat în realizarea operei de apărare a patriei.

Unul dintre aceste regulamente este şi cel supus atenţiei, în anumite prevederi, care, dacă ar fi fost respectate ar fi exclus consecinţele evenimentelor petrecute în municipiul Cluj-Napoca la data de 21.12.1989.

Regulamentul a fost aprobat de către Ministrul Apărării Naţionale, general colonel Vasile Milea, la data de 6 martie 1986.

Regulamentul este destinat operaţiilor în caz de război.

Pentru a înţelege, în mod dinamic, acele reglementări ce interesează cauza de faţă, trebuie ca în primul rând să parcurgem, teoretic, etapele primare care le făceau aplicabile.

Premergător, prin indicativul alarmei de luptă parţială («Radu cel Frumos», în cazul de faţă), există obligaţia de ridicare la maxim a puterii operative şi de reacţie armată a fiecărei unităţi militare, fără a ieşi din cazărmi, în aşteptarea ordinului de ieşire la luptă.

Din punctul de vedere al legilor atunci în vigoare, care permiteau punerea Armatei pe picior de război, însemna că pe plan extern sunt semnale evidente despre o iminentă agresiune armată (declararea războiului sau atacul prin surprindere – conform Constituţiei).

Pasul următor, în funcţie de gravitatea situaţiei, îl reprezenta mobilizarea parţială sau generală.

Este de remarcat că, indicativul alarmei de luptă parţiale nu intra în sfera informaţiilor către populaţie, astfel încât respectiva stare nu era cunoscută populaţiei.

Populaţia urma să ia la cunoştinţă doar o dată cu declararea mobilizării.

O altă problemă prealabilă o constituie coexistenţa indicativului alarmei de luptă parţiale cu «starea de necesitate» declarată prin decret prezidenţial (dar să nu uităm că această «stare de necesitate» era declarată numai pentru Timişoara şi judeţul Timiş la data la care facem referire – 21 decembrie 1989 – n.n.).

Din punct de vedere constituţional (şi din cel al legilor de aplicare), decretul prezidenţial de declarare a stării de necesitate nu este comparabil cu alarma de luptă parţială.

Aceasta, întrucât starea de necesitate se referă la anumite evenimente de ordin intern, care impun măsuri ferme pentru revenirea la normalitate (de exemplu eliminarea consecinţelor unui cutremur devastator, a unor inundaţii, a exploziei sau incendierii unor obiective economice de interes republican sau strategic etc.) şi care nu justifică o asemenea alarmare specifică (strict) războiului.

Apropiindu-ne de obiectul dosarului, este de precizat că mitingurile sau demonstraţiile interne contra regimului politic totalitar nu intrau în sfera declarării stării de necesitate prin decret prezidenţial, deoarece nu exista o lege care să permită reprimarea, iar actul prezidenţial – cum am arătat mai sus –, conform dispoziţiilor constituţionale, nu era izvor de drept, deci nu crea o lege nouă, ci aplica o lege existentă.

Legile existente nu se refereau la reprimare şi permiteau doar a fi luate măsuri prin individualizarea faptei şi făptuitorilor, în cadrul unor proceduri stricte.

Aceste legi erau următoarele:

– Codul penal, prin art. 166 (propaganda împotriva orânduirii socialiste), art. 321 (ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice), art. 323 (asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni), art. 324 (instigarea publică şi apologia infracţiunilor);

– Decretul 153/1971, privind regimul contravenţiilor, ce cuprindea măsurile ce trebuiau luate pentru restabilirea şi menţinerea ordinii şi liniştii publice.

Aceste legi, prin norme de procedură separate sau incluse în economia textelor, precizau care anume organe ale statului le aplică.

În acest sens, putem da ca exemplu manifestaţiile anticomuniste petrecute în municipiul Braşov, la data de 14 noiembrie 1987, care, odată reprimate prin intervenţia organelor de ordine (M.I.), au continuat cu declanşarea procedurilor de anchetă, soldate cu trimiteri în judecată şi soluţii de condamnare, pe temeiul unor infracţiuni din cele amintite mai sus.

Încheind paranteza şi revenind la problemă, ne aflăm deci, în ipoteza existenţei alarmei parţiale de luptă, iar unităţile militare situate în cazărmi sunt pregătite să primească misiuni de luptă.

Într-o asemenea situaţie, potrivit art. 35 din regulamentul aflat în atenţie, «în cadrul statului major al marii unităţi… se destină ofiţeri de legătură pentru transmiterea (primirea) directivei operative, ordinelor de luptă, dispoziţiunilor comandantului sau a altor documente».

Înainte de a pleca în misiune, şeful direcţiei sau secţiei operaţii comunică ofiţerului de legătură anumite detalii, precizând cui trebuie să înmâneze documentele pe care le primeşte la plecare şi cum să procedeze în cazul unui atac al inamicului sau când nu găseşte persoana destinatar a documentelor.

Ofiţerul de legătură predă documentele în plic sigilat (art. 38).

Primind documentele, destinatarul (comandantul unităţii) confirmă data şi ora primirii acestora (art. 320).

Despre conţinutul documentelor operative (de luptă), face referire art. 313, precizând că acestea trebuie să fie scurte, clare şi precise, să excludă orice posibilitate de interpretare diferită (greşită).

Ordinul de luptă transmis trebuia să facă precizări cu privire la: «concluzii despre inamic», «misiunea sau concepţia marii unităţi care dă ordinul de luptă», precum şi alte detalii ce interesează unitatea aflată în ipostaza îndeplinirii ordinului de luptă (art. 372).

Sunt prevăzute apoi acţiuni de recunoaştere a poziţiilor inamicului şi, în raport de aceasta, a poziţiilor pe care unitatea le va ocupa în vederea îndeplinirii ordinului de luptă.

Modul în care este adus la îndeplinire ordinul de luptă este supus controlului din partea eşalonului care l-a dat (art. 94 şi următoarele).

Urmare punerii în aplicare a ordinului de luptă, unitatea întocmeşte «jurnalul acţiunilor de luptă», care trebuie să cuprindă la fiecare 24 ore toate amănuntele cunoscute: starea trupelor, situaţia inamicului, modul în care s-a acţionat ca răspuns la acţiunile inamicului etc. (art. 517).”

About these ads
This entry was posted in Decembrie 1989 and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to 18 decembrie 1989 (IX): “Starea de spirit din Cluj e necorespunzătoare”

  1. Pingback: Victor Eugen Mihai Lungu despre revoluţie « Blogul lui Marius Mioc

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s